Bilanţ de etapă

Recent, într-un eveniment unde eram unul dintre personaje, m-am întâlnit cu foşti studenţi, unii sinceri entuziaşti de revedere. Cineva şi-a reamintit faptul că a ajuns la curs la 10.02 şi uşa era închisă, iar eu aş fi spus prin uşă că arhitecţii nu întârzie, iar asta i-a devenit o lecţie de viaţă bună. De asemenea, mi s-a spus, după ce evenimentul s-a sfârşit, că se aştepta să fiu mai vesel şi să spun mai multe lucruri amuzante, ca de obicei. Dar că am fost sumbru, lugubru de serios.

Confruntat cu un eveniment-limită, m-am gândit mai atent la cele spuse. Evident, există un sâmbure de adevăr, cum se întâmplă: înainte vreme, încuiam uşa sălii de curs, pentru că studenţii curgeau, cum o fac şi acum, încă jumătate de oră după ora oficială de începere (care era şi este la o oră pară şi jumătate, nu la fix, apropo de exactitate, la fel de utilă arhitecţilor ca şi punctualitatea). Nu o mai fac, după Colectiv.

Nădăjduiesc, însă, că, mai cu seamă în cazul studenţilor care au rămas cu o impresie bună după întâlnirile cu mine (discontinui şi, oricum, abia din anul al IV-lea înainte, inclusiv doctoratul), că această impresie bună va fi fost dată şi de conţinutul cursurilor, nu doar de evenimente asociate acestuia, dar nu neapărat academice, ţinând mai mult de primii şapte ani de viaţă decât de ultimii ani de studii. Dar nu e foarte clar că este adevărat. Lucrurile spuse la curs sunt consemnate - cum-necum - în notiţe. Mai nou, pe telefon. Sau deloc. Pe cât blindez fiecare dintre cursuri, cu grupuri yahoo dedicate (din 2004, dar, în curând, nu vor mai primi conţinut nou, deci se vor închide şi, cu ele, o epocă), cu grupuri FB dedicate, pe atât de mult scade interesul tinerei generaţii de a citi, de a acumula deliberat informaţie de calitate, de a merge dincolo de audierea, căznită, a celor spuse de mine. Încerc dialogul. Uneori merge, de regulă la cursul în care îi învăţ, ca să parafrazez heideggereza lui Richard Rorty, arhitectureză. Sunt intrigaţi. Se enervează. Întrebările sunt, evident, de trolling, nu pentru că ar propune o ipoteză sau, doamne fereşte, un argument alternativ. Dar sunt ceva, mai degrabă decât nimic.

Înţeleg, pe de altă parte, că această basculare de la cultura scrisă la cultura vizuală îi dezavantajează pe cei din umanioare, dar pe noi ne avantajează, deocamdată: vizualmente, ba chiar, mai strict, în sensul culturii profesionale, studenţii noştri, nolens-volens, sunt MULT mai culţi decât am fost noi, de pildă (promoţia 1990). Şi nu vorbesc doar despre cei români. Noi, studenţii la arhitectură din RO, eram ahtiaţi după cunoştinţe noi. Nu le primeam, căci nu le primeau decât foarte puţini (mai scăpa câte o revistă occidentală, totuşi, dar cărţi noi, cel puţin după 1980 până în 1990 - deloc). Primeam, în contrapartidă, ceva mai multă educaţie bozartistă, cu referinţe clasice (în primul an am desenat Nike Apteros, de pe Acropole, apoi Teatrul lui Marcellus, de la Roma), dar pe care nu avea cine să ni le explice, la atelier (cu excepţia Radu Patrulius).

Acum, există parcă toată informaţia în galantar, dar au dispărut orice posibile grile de structurare şi ierarhizare a ei.

Nu sunt disperat, chiar dacă incidentul cu uşa închisă ar rămâne singura referinţă despre mine. Văd cu flash-uri accidentale din personajele care sunt trec (proful care încuie uşa la curs, dar nu proful punctual; domnul cu căţelul are umblă prin cartier la 6 dimineaţa), dar continuum-ul care sunt încă, nu: tolba cu care mă prezint de fiecare dată public, încercând să arăt cum se construiesc argumentele pe viu, în timp ce le gândeşti, fără să citeşti, fiind spontan (sau construind o spontaneitate), fiind profund serios chiar când strecori o notă cinică mai apăsată, sau o ironie. Asta e. Publicistic, am luat măsuri şi am ordonat ce am scris în câteva cărţi-antologii, dacă va căuta cineva informaţia sau comentariul meu vreodată, probabil că nu. Una despre Arhitectura (supra)realismului socialist, una cu publicistica despre spaţiul sacru (Temenos) şi aş mai strânge una de interviuri şi alte texte risipite, unde e avantajul, pentru eventualul, improbabilul cititor curios, că ideile sunt concluzive şi, deci, formulate mai apăsat şi mai clar decât în cărţi. Am vrut să fac şi o antologie, în trei texte doar, despre temele studiilor înspre spaţiul sacru, dar e o nereuşită, a ieşit fără textul principal, deci o ignor, deocamdată. În fine. După toate aceste încheieri de etapă, dacă mai am timp, mai scriu lucruri noi. Pentru cine? Greu de spus, dialogul nu s-a înfiripat decât arareori, angajarea pe idei contemporane ale alor mei peers nu există (altfel decât în formule de instalaţii arhitectural-estetic-activiste, interesante, dar fără acuitate academică) şi, deci, ecouri, altfel decât circumstanţial-encomiastice, lipsesc total. Iar studenţii mei, cei mai buni, se simt ţinuţi la uşă...