La spitalul Floreasca

A trebuit să fac o operaţie destul de complicată, aşa că am petrecut în secţia de chirurgie 2 a Spitalului Floreasca vreme de o săptămână. O zi a fost de acomodare, am discutat de câteva ori operaţia cu chirurgul, pe diferitele analize şi planşe pe care le aveam cu mine. La intrare, biroul de internări nu seamănă cu cel de la spitalele private noi pe care le-am văzut şi, oricum, procedura este să ţi se ia sânge, indiferent de analizele prealabile, să faci ekg şi raze la plămâni. Apoi, într-un târziu, eşti acceptat pe secţie şi vezi peisajul. Sus, curăţenia este aproape impecabilă, deşi totul e îmbibat de acelaşi miros de spital de pe vremea când mă operam de peritonită la Spitalul militar din Piteşti. Spre norocul meu, fiind spital universitar, mi s-a cerut permisiunea să asiste la operaţie şi studenţii arondaţi secţiei, în acelaşi timp o tânără anestezistă şi-a dat un examen de promovare. Am fost de acord, fireşte: profu-i prof şi-n pielea goală... Deci, toată lumea şi-a dat toată silinţa şi, după umilinţa dezbrăcării în pielea goală într-un colţ de la intrarea în blocul operator, sala de operaţii propriu zisă mi s-a părut chiar agreabilă: monitoare, agregate de respirat mecanic, lumină, multă lume, unii ştiau să facă bancuri, tehnologia clipocea binevoitor. Poziţia pacientului e christică, adică te sui pe masa de operaţie cu mâinile desfăcute lateral: într-una ţi se pun perfuzii şi în alta sânge. Şi, după ce apuci să spui o rugăciune, ţi se pune masca pe figură: câteva inhalări mai târziu... m-am trezit deja căsăpit.

Prilejul, neplăcut în ansamblu, mi-a îngăduit să cunosc, la recomandarea dragului meu prieten, cetăţean britanic şi chirurg Corneliu Dimitriu, un om minunat şi un chirurg pesemne excelent: pe dl.dr. Ion Lică, cu care am pus şi ţara la cale în post-operator, după ce mă reasamblase... Mulţumesc, domnule doctor, pentru meticulozitate, pentru spiritul gentil, competent şi, totodată, mucalit cu care aţi reuşit să ogoiţi spaimele personale! Pentru fiecare în parte, e o tragedie şi o experienţă, nu rareori, la limită; pentru profesionistul care te operează, mai ales când este unul cu experienţă, lucrurile se ordonează în perspectivă, prin prisma zecilor şi sutelor de cazuri similare şi, departe de a părea neînţelegere a stării pacientului, îl ajută pe acesta să relativizeze puţin situaţia proprie şi să se ogoiască.

E o altă lume acolo, în spital. Operaţia e operaţie, nu ştii nimic, te aduce în post-operator pe targă şi te pune pe un pat, până dai semne că meriţi salonul (sau, foarte decent, rezerva, care, deşi costă de două ori cât o cameră de hotel, te scapă de convieţuirea cu cazuri mai grave ca al tău, de televizorul invariabil pus pe A3 şi de vizitele rudelor altora). Pacientul Costică era retardat şi a stat cu mine în post-op peste noapte. Nu putea vorbi nici în mod normal, aşa că doar a gemut, neomeneşte. Cineva a venit la el, o femeie pe care nu o vedeam ci doar o auzeam cum se ruga de infirmiere să aibă grijă de el, pentru că el e viaţa ei. Apoi l-au adus pe Cezar, care era bolnav mintal şi înghiţise două linguri.

Eu mi-am păstrat limbajul şi comunicam cu asistentele, deşi îmi dădeam seama că limbajul articulat din capul meu suna destul de dezarticulat, la rostire. Prima dată am reuşit să ud complet, transpirând, un set de cearşafuri, apoi, după ce mi le-a schimbat, să îmi fie frig restul nopţii. După aia m-am mutat în rezerva privată, dar peisajul corpurilor cu drenuri şi sonde de vizavi, precum şi plânsetele sau urletele celor din post-operator, mai ales noaptea, nu ajutau odihnei. Rezerva însemna o cameră de max 10mp, cu un pat pe roţi, o noptieră şi un televizor, plus un frigider. Dar mai însemna esenţialul: o toaletă proprie.

Toate astea apropo şi de discuţiile publice din ultimele zile cu privire la spitale private, sistem de sănătate din România (astea-s permanente, nu doar din ultimele zile). Apropo, au apărut camerele de supraveghere, chipurile pentru a descuraja şpaga. Cum poţi supravieţui acolo, în spital, ca angajat, în faţa spectacolului degradării corporale? Fie prin cinism, din care am avut parte destul; fie prin vocaţie dublată de credinţă, cum mi-a explicat într-o noapte o asistentă, când îmi punea perfuziile şi Cezar urla ca o fiară junghiată: Nu plec în Anglia, domn profesor, pentru că aici e mai multă nevoie de mine!

În plus de atât, vă rog să citiţi poemul Spitalianul, din antologia Praf & Pulbere de aici, scris la operaţia trecută, cea de peritonită din armată (1983). Şi să vă rugaţi pentru viaţa celor care intră în spitalele româneşti, care sunt, însă, mai bune decât faima creată de presă şi, cu siguranţă, populate de specialişti pe care nu îi cunoaştem îndeajuns.