La spital (2)

Arhitectura spitalelor nu este o temă frecventă în învăţământul nostru de specialitate; nu e o carenţă, ci un program extrem de rar, subiect mai degrabă de dispute politice (spitalele regionale, cele finanţate privat vs. primării sau stat), pe de o parte; pe de altă parte, este un program extrem de specializat, existând pe lumea asta arhitecţi şi echipe dedicate predominant, dacă nu exclusiv, lui. În bună măsură, unităţile din care sunt compuse spitalele sunt sedii de maşinării care îşi impun conformaţia asupra spaţiilor care le anvelopează. Cele cu radiaţii merg în subteran sau au căptuşeli speciale şi ziduri foarte groase. Blocul operator are circuite foarte precise şi nu e loc de multă creaţie, ba chiar nici măcar de lumină naturală, adeseori. Apoi, rapoartele care se stabilesc între saloane, spaţiile pentru personalul medical mediu (infirmiere) şi superior (medici, la rândul lor organizaţi pe specialităţi), sunt strict reglementate, cu accese permise şi interzise, cu evacuări, colectări, aprovizionări etc. Rar de tot, asta după 1989, s-a gândit cineva şi la sufletele bolnavilor şi a adăugat cutărui spital câte o capelă într-o cameră sau în curte, acolo unde aceasta există.

Unde stăteam eu, la Floreasca în corpul nou, rezervele individuale erau, însă, plasate peste coridor de saloanele de post-operator, care, însă, erau amplasate la capătul celălalt al coridorului, foarte lung, faţă de blocul operator propriu zis. Pe de o parte, plimbi proaspăt operaţii prin toată clinica? Noroc că nu-şi dau seama, la întoarcere, căci la ducere am defilat, de mână cu domnul doctor, dintr-un cap în altul. În blocul operator, chiar lângă uşă, ni s-a spus să ne dezbrăcăm de tot şi să punem un fel de halat otova până în sală. Era un fel de paravan, dar era şi o formă de umilinţă dinaintea încercării prin care aveai să treci curând: hainele cu care veniseşi erau înghesuite într-o pungă neagră de gunoi şi te urmau, funebru. Pe de altă parte, spaţiile privilegiate (şi deloc ieftine) ale rezervelor sunt expuse urletelor de durere, mai cu seamă nocturne, ale celor abia operaţi. Cred că, aici, era o problemă.

Apoi, era evident că nu a existat niciun studiu de atmosferă, de culoare, de locuri unde să te poţi aşeza o clipă în timp ce-ţi plimbi pungile de dren împreună cu alţi pacienţi: asistentele aveau, pacienţii - nu. Rezervele erau proiectate fără nicio urmă de cunoştinţe privitoare la dimensionare: baia cu coridorul de acces erau, împreună, mai mari decât camera. Las deoparte echiparea cu mobilier (patul era unul pe roţi, din echiparea medicală), culoarea fistichie - la propriu - şi absenţa spaţiilor de depozitare: hainele cu care venisem spânzurau într-un cuier anodin, arătându-mi, de fiecare dată când le priveam, cât de inutile ne sunt eforturile de acumulare de lucruri.

Coridorul lung, căruia un medic hâtru îi spusese faleză după ce a aflat că sunt de fel din Tulcea, era axa de putere a spaţiului, de el atârnând toate celelalte, care păreau, cu o vorbă a lui L. Kahn, spaţii serve; or, ar fi trebuit să fie invers, cred, cu blocul operator, saloanele şi rezervele ca spaţii servite şi cu anexele celelalte, inclusiv de circulaţie, servindu-le pe acestea.

În corpul vechi, jos, la urgenţe şi internări, e babilonie şi mizerie, dar nu fizică neapărat, ci decădere, bazar şi neglijenţă. Înţeleg că spitalul intră în reabilitare, aşa că nu voi insista asupra diferenţelor dintre spaţiul public de la Sanador, de pildă, elegant gândite de profesorul Dan Şerban şi ce e la urgenţe la Floreasca, cum sunt uşile de pvc care nu se închid, cum e mozaicul de pe jos, degeaba frecat cu mopul murdar, cum sunt toate căzute şi făcute în dorul lelii, ca la stat. Repet, asta în corpul vechi. În cel nou, unde am stat eu, toate sunt noi, dar nu sunt bine concepute toate, se vede lipsa de experienţă a echipei care l-a conceput, în ceea ce priveşte raporturile dintre cei de afară, personal medical şi pacienţi, de pildă.

Ce vreau să spun este că urmează să se facă spitale noi, private sau nu, de copii sau nu, regionale sau nu, şi ar trebui, poate, să avem decenţa să acceptăm că ştim doar atât cât ştim şi să învăţăm de la cei care au mai făcut aşa ceva; că lucrurile s-au schimbat în ultimele decenii, de când a murit funcţionalismul simplist pe care încă îl practicăm şi că, în fine, aceste spaţii dedicate sănătăţii au şi această componentă arhitecturală, mult prea neglijată la noi, care nu e doar de atmosferă, să pictezi personaje Disney dacă e pentru copii, de pildă, ci că spaţiul însuşi, conformaţia sa, poate fi vindecătoare...