Arta publică monumentală în comunism (1)

Regimul comunist a privit cu aceeaşi atenţie şi aproprierea, supunerea teritoriului prin proiecte melioriste de anvergură (Bumbeşti-Livezeni, barajele, Transfăgărăşanul, canalele Dunăre-Marea Neagră, cel abandonat, al lui Dej şi cel terminat, al lui Ceauşescu), pentru care aveau deja exemple sovietice anterioare (canalul Volga-Don), sau presupusul dialog Stalin-Dej, consemnat literar de Marin Preda; dar şi transformarea socialistă a oraşelor în architecture parlante, după proiectul leninist de propagandă monumentală pentru Moscova, din 1918 (despre care am scris mai mult în cartea Arhitectura (supra)realismului socialist). Pentru început, a fost vorba despre pavoazare cu lozinci a oricărei instituţii, a tuturor adunărilor publice şi a defilărilor (valabil până la ultimele, cea din 23 august 1989 şi cea din 21 decembrie 1989). Procesul a fost paralel celui de înlăturare a monumentelor care aminteau de regimul înlăturat în 1947, statuile regilor României, ca şi a aproape tuturor oamenilor politici anteriori, fiind înlăturate şi topite.

De aceeaşi atenţie, a decorării cu lucrări noi, angajate ideologic, de artă monumentală, s-au bucurat şi proiectele mai devreme amintite: statuia de la barajul Vidraru, sau ansamblul statuar de pe malul drept al Canalului Dunăre Marea Neagră, lucrările mai degrabă modeste menite să împodobească intervenţiile urbane dedicate Festivalului Tineretului din 1953, precum altoreliefurile Operei Române.

Apoi, concomitent cu textuarea mobilizatoare a oraşelor, au apărut statui ale lui Stalin, care, însă, nu au avut o viaţă prea lungă, dată fiind moartea acestuia în 1953 şi începerea procesului de destalinizare din URSS (1956); curios lucru, supra-producţia de statui (corp complet sau bust) ale lui Stalin au dus la o metodă interesantă de reciclare: dată fiind asemănarea fizică dintre cei doi, mulţi Stalini au devenit Maxim Gorki: spre pildă, o statuie-bust, convertită în acest fel, a supravieţuit în Parcul Tei din Bucureşti până în 1989. Monumentul dedicat răscoalei din 1907, expus în intersecţia de la Bucur-Obor din Bucureşti, al lui Baraschi, dă seama despre o retorică frustă, brutală (sau despre o carenţă a ştiinţei de a modela?), compensată prin monumentalitate doar. A fost înlăturat după 1989, după cum, în 1990, a fost înlăturat de pe soclul său din faţa fostei Case a Scînteii (zisă a Presei Libere după 1989), din Bucureşti, monumentul lui Lenin.

Mult mai interesantă este intervenţia, mai complexă, pe care a presupus-o ridicarea în Parcul Carol (devenit al Libertăţii), a unui ansamblu analog, prin program, mausoleului lui Lenin din Piaţa Roşie, dar cu caracter mai amplu: el urma să găzduiască, după moarte, conducerea comunistă, dispusă radial pe circumferinţa unui cerc, în centru cu Gheorghe-Gheorghiu-Dej. Asemenea ansambluri s-au ridicat şi la Sofia, pentru Gheorghe Dimitrov (demolat cu greutate după 1989) şi la Hanoi, pentru Ho Şi Minh, dar nu numai, modelul proliferând şi în dictaturi din ţări non-comuniste, ulterior. Opera arhitectului Nicolae Cucu (fals atribuită, în epocă, unui şef de proiect mai bine situat politic) constă dintr-un număr de cinci arce roşii, monumentale care surmontează baza circulară, neagră (unde ar fi trebuit să repauzeze cercul intim al puterii şi Dej însuşi, în mijloc). Sub această sală se află laboratoarele menite să conserve mumia lui Dej, care, astfel, ar fi putut fi expusă public în perpetuitate, în mod analog mumiei lui Lenin. Dej nu a beneficiat post-mortem de domiciliul pe care, prevăzător, şi-l pregătise, decât pentru o scurtă perioadă de timp: rescrierea istoriei recente a PCR, în primii ani de regim Ceauşescu, în acelaşi fel (dar păstrând proporţiile implicaţiilor) în care Hruşciov s-a delimitat de Stalin după 1954 şi, mai ales, după 1956, a determinat reînhumarea lui. După 1989, au fost exhumaţi şi cei câţiva comunişti minori care apucaseră să fie îngropaţi acolo, pentru ca în 2003 să se propună demolarea monumentului, de certă valoare arhitecturală şi impresionant ca prezenţă urbană totuşi, spre a face loc Catedralei Neamului. Din fericire, decizia a fost abandonată în ultimul moment şi monumentul rămâne încă în picioare; din nefericire, el se degradează în absenţa unei funcţiuni muzeale pe care ar merita-o şi pe care ar putea-o găzdui cu folos (muzeul comunismului?).