Arta publică monumentală în comunism (2)

Pe fondul dezvoltării programului de centre civice, apar două procese separate în arta monumentală: primul priveşte amplasarea în zisele pieţe civice de statui ale voievozilor medievali, meniţi să sprijine simbolic naţionalismul regimului comunist; al doilea priveşte adăugarea în oraşe a altor elemente, neutre ideologic, de tipul fântânilor cinetice abstracte (Constanţa, în piaţa din faţa gării), sau al mozaicurilor cu teme proletare (Tulcea, pe calcanul blocului Belvedere, adiacent pieţei civice). Statuile de voievozi sunt toate clasicizante, fiind chiar făcute de autori reciclaţi de regim, precum sculptorul Ion Jalea. Ansambluri sculpturale eroizante s-au amplasat în mai toate oraşele sau siturile istorice importante ale ţării, în relaţie cu evenimente celebrate de regimul comunist (mica unire la Iaşi, unirea cu Dobrogea prin refacerea ansamblului de pe colnicul Hora la Tulcea, în 1977, ansamblul de la Carei al lui Vida Geza), chiar şi în poziţii secunde urbanistic prin comparaţie cu centrele civice, dar menite să menţină coerenţa propagandei istoricizante a regimului.

Asemenea obiecte erau propuse şi în relaţie cu noul centru civic din Bucureşti. În propunerea pentru bulevardul zis al Victoriei Socialismului, a echipei lui Dinu Patriciu, de pildă, blocurile erau surmontate, palladian, de sculpturi antropomorfe; e numai de presupus, ca într-un coşmar, ce subiecte ar fi avut ele.

În schimb, tot în anii aceia, au apărut proiecte ale mai multor ansambluri de for public care să marcheze axe importante ale Bucureştilor, ca parte din rescrierea substanţială pe care o dorea Ceauşescu. Verticala sculpturală din Piaţa Romană, de pildă, a fost întâi simulată printr-o machetă la scară reală, înlăturată ulterior. Soclul enorm, circular, de beton armat, a apucat să fie turnat şi a fost tabla pe care s-au scris câteva dintre mesajele importante ale revoluţiei din 1989, dar şi ale lui 1990; câţiva ani după aceea, a fost demolat cu totul şi traficul în piaţă a fost reorganizat.

În concluzie, arta de for public din România comunistă a fost aproape exclusiv monumentală, legată indisolubil de spaţii publice şi edificii resemantizate după preluarea puterii (1948), sau nou create / edificate, cărora era menită să le augmenteze şi expliciteze mesajul ideologic. Puţine au supravieţuit după 1989, câteva fiind ţinta explicită a evacuării (Lenin, sau 1907 al lui Baraschi), sau, pur şi simplu, a delăsării noilor autorităţi (fântânile cinetice, de pildă). Mult după 1989, a apărut noua artă de for public (sub specia memorialelor lui 1989, ale închisorilor comuniste, ale personalităţilor istorice ignorate sau resemantizate), sau sub specia refacerii şi reamplasării statuilor demolate de comunişti (Carol I, Ferdinand, Brătianu). Din nefericire, nici noile propuneri nu contribuie la agregarea de noi spaţii publice, cu caracter civic sau măcar comunitar şi pare să fi reapărut specia artistului de curte, abonat la lucrări monumentale cât timp partidul său a fost, sau revine la putere.