Conceptualizarea arhitecturii precede proiectarea ei

Cristina Dragnea: În 1990 aţi devenit asistent universitar al universităţii "Ion Mincu" Bucureşti. Ce v-a determinat să alegeţi locul de la catedră în favoarea locului de la biroul de arhitectură?
Augustin Ioan: Provin dintr-o familie de cadre didactice şi nu am ezitat să vin în facultate deîndată ce s-au scos posturi de preparator, nu de asistent, la concurs, în toamna lui 1990. Lucram deja, la revista condusă de Mircea Nedelciu (Avanpost) şi la secţia de cultură a TVR, colaboram la Contrapunct căruia, sub oblăduirea regretatului scriitor Hanibal Stănciulescu, îi girasem şi expresia grafică. Dar eu voiam la şcoală, şi am ajuns la şcoală. Nu în detrimentul proiectării: deîndată ce m-am întors din cele străinătăţuri (un an la Oxford şi un an la Cincinnati, unde am terminat un MSArch ca şef de promoţie), am fondat cu prietenul de-o viaţă Marian Coman firma Anarh Design, care mai există şi astăzi scriptic. Am proiectat, am cercetat, am scris şi am predat toată viaţa activă de până acum şi niciodată nu am avut mai puţin de două locuri de muncă şi nu mi se par deloc disjuncte una de cealaltă dintre activităţile mai sus enumerate. Conceptualizarea arhitecturii (cineva a spus că teoria este observed practice) precede proiectarea ei, iar predarea le urmează, căci, dacă nu faci arhitectură, ca să înţelegi fenomenul din interior, despre ce să le vorbeşti studenţilor, ce să le transmiţi?

C.D.: Sunteţi specialist în arhitectura religioasă. Ce v-a făcut să vă îndreptaţi atenţia îndeosebi spre acest segment al arhitecturii?
A.I.: Mi-e greu să spun că sunt specialist în ceva, mai degrabă amator, în sensul afecţiunii, a aplecării mai degrabă către un domeniu. Scrisesem, cu Radu Drăgan, cartea Fiinţa şi spaţiul (Ed. ALL, 1992), unde jumătatea mea se chema Arhitectura în Biblie, text reluat apoi în cartea scrisă cu vrednicul de pomenire Mitropolit Chrysostomos de Etna, CA, Arhitectură în Biblie şi la Sfinţii Părinţi (Pro Universitaria, 2015). În 1994, am primit comenzi pentru câteva biserici în episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, la Urziceni, Slobozia (2, plus un corp de chilii la mănăstirea de acolo), Lehliu Gară şi Feteşti (2). Apoi a fost concursul, singurul concurs naţional organizat după toate regulile AIA şi girat de UAR, pentru catedrala patriarhală (2002), pe care l-am câştigat, împreună cu o echipă minunată de tineri studenţi, masteranzi şi preparatori de la UAUIM. Apoi am primit comanda pentru catedrala cu necropolă regală de la Curtea de Argeş. Între timp, am făcut, cu, pe atunci, Arhiepiscopul Chrysostomos şi cu colegul Florin Biciuşcă, un master de antropologia spaţiului sacru (2001-2009), unde se reuneau absolvenţi de arhitectură, teologie, arte plastice, umanioare. Dar, dacă întâmplarea şi curiozitatea m-au adus către acest program, uimirea şi fascinaţia m-au făcut să îl aprofundez, mai cu seamă că transmisiunea dintre arhitecţii interbelici, care au dus programul la apogeu şi noi, cei care am făcut, după 1989, peste 3.000 de biserici ortodoxe şi câte vor mai fi fiind catolice şi (neo)protestante, nu s-a produs şi a trebuit să învăţăm singuri, de la zero, meseria de arhitect de lăcaşuri de cult, probabil cea mai grea dintre toate ipostazele profesiunii noastre.

C.D.: Proiectul de la Curtea de Argeş, pentru care aţi fost răsplătit cu premiul "Duiliu Marcu" al Academiei Române în anul 2017 a fost cum spuneaţi în alt interviu: "o conjuncţie fericită de factori". La ce vă referiţi mai exact?
A.I.: S-au întâlnit dorinţa vrednicului de pomenire Rege Mihai I de a avea, pentru sine şi ai săi, vii şi morţi, loc de odihnă alături de străbunii săi la mănăstirea Argeşului, cu dorinţa ierarhului locului, ÎPS Calinic, de a strămuta moaştele Sf. Muceniţe Filoteia din palatul episcopal mai aproape de spaţiul public al urbei şi cu faptul că ASR Principele Radu căuta un (alt) arhitect care să realizeze joncţiunea dintre cele două imperative de mai sus şi acela am fost eu. Opt ani mai târziu, în 2016, prima înhumată în noua necropolă a fost Regina Ana, urmată în 2017 de Regele Mihai, apoi au fost aduse osemintele Regelui Carol II (2018) şi cele ale Reginei Mamă Elena (2019); încet, încet, necropola îi adună laolaltă pe membrii familiei regale a României.

C.D.: În 2007 aţi primit Titlul Honoris Causa în teologie ortodoxă la Centrul de Studii Ortodoxe Tradiţionale din California. Ţinând cont de stricteţea arhitecturii religioase, cît de uşor este să realizaţi un proiect pe această temă?
A.I.: Nu e vorba de greu sau de uşor; cum ziceam, presupune un efort de specializare dincolo de cultura profesională laică, deprinsă într-o şcoală laică - de la teologie la simbolistică, geometrie sacră şi multă istorie a arhitecturii. Spre deosebire de pictura religioasă, arhitectura nu are o erminie, o carte de unde să buchiseşti ce este tradiţie, canon şi ce e experiment în orizontul tradiţiei (cum formula inspirat Andrei Pleşu). Mai înseamnă să ai comanditari deschişi şi bine echipaţi intelectual, din ierarhia ecleziastică, dar nu numai (eu, bunăoară, am avut norocul să colaborez exemplar cu MS Margareta, Custodele Coroanei şi cu ASR Principele Radu).

C.D.: Ce importanţă are pentru patrimoniul naţional Catedrala Arhiepiscopală cu necropolă de la Curtea de Argeş, al cărei arhitect sunteţi?
A.I.: Îmi cereţi ceva peste putinţă; nu ştiu, urmează să aflăm, mai ales că mai e de lucru la mozaicurile din necropolă, la lumini şi la zugrăvirea bisericii. Pentru istorie, însă, e locul unde sunt deja înhumaţi doi regi, două regine şi familia lor.

C.D.: Există un interes mai mare pentru arhitectura religioasă decât pentru cea contemporană laică?
A.I.: Nu pot judeca. Cred, totuşi, că nu. Inevitabil, sunt mai puţine lăcaşuri de cult decât arhitectură laică, de la locuinţe individuale şi colective la birouri şi edificii ale administraţiei. Sunt, e drept, poziţionate privilegiat în aşezările noastre primele dintre ele. A fost un interes mai mare în primele două decenii după 1989, când era nevoie de biserici de parohie peste tot şi mai ales în cartierele-dormitor comuniste. Acum s-a potolit iureşul şi se fac tot mai puţine...

C.D.: Sînteţi co-autor al unei cărţi intitulate "The Urban Mosaic of Post-Socialist Europe". În ce măsură reuşesc studenţii de azi să înţeleagă acest fragment din istorie şi anume post socialismul arhitectural?
A.I.: Studenţii de azi sunt născuţi în post-comunism şi (con)crescuţi în/cu el. Este chiar mediul în care s-au dezvoltat şi el este toxic. Cred că trebuie să îi întrebaţi chiar pe ei, sau, poate, e o întrebare pe care chiar dumneavoastră v-o veţi pune? Eu încerc să desluşesc ce s-a petrecut, ce se petrece încă. Dacă e să judec după diplomele legate de conversia patrimoniului industrial, restaurarea monumentelor şi, mai cu seamă, de arhitectură memorială, pe care le-am îndrumat de-a lungul anilor, aş zice că sunt interesaţi să înţeleagă întâi comunismul şi apoi postumitatea acestuia.

C.D.: Dacă ne gândim la evoluţia tehnologiei în acest domeniu, ce părere aveţi despre trecerea de la creion la imprimanta 3D? Se mai păstrează elementele de autenticitate?
A.I.: Autentic e un cuvânt greu şi nu avem timp să îi desluşim toate semnificaţiile aici. Nu cred că arhitectura imaginată şi desenată cu creionul, cu peniţa şi cu rotringul, cum am făcut noi ca studenţi, este mai autentică decât cea redactată cu programe CAD, sau, mai nou, proiectată prin metode bottom-up chiar de computer; acestea din urmă sunt în fază experimentală şi promit o schimbare totală de paradigmă, în care, de pildă, estetica tradiţională nu mai joacă niciun rol. Şi nu doar imprimanta 3D e parte din această revoluţie, ci şi sistemul file-to-factory, de pildă, care promite obiecte produse în masă, dar complet individualizate (mass-customization). Asta înseamnă o revoluţie democratică, pentru că, în principiu, oricine îşi poate optimiza şi produce nu numai casele, ci orice bunuri, de la haine inteligente la automobile şi arme...

C.D.: În 2019 a avut loc festivalul Share Bucureşti. Ce părere aveţi despre deschiderea publicului din România cu privire la festivalurile dedicate arhitecturii?
A.I.: Nu numai anul acesta, ci de câţiva ani buni şi nu numai în România, ci şi în ţări din întreaga zonă dimprejurul ei. E un bun prilej de a schimba idei şi de a întâlni - fizic, sau prin teleconferinţe - arhitecţii buni ai momentului. Publicul este specializat - studenţi şi arhitecţi cu predilecţie, dar şi ingineri din domeniu, sau IT-işti care colaborează cu noi- şi, din câte am văzut, sălile sunt pline, deci interesul e pe măsura calităţii conferinţelor. Domnul Mindirigiu şi colaboratorii fac o treabă excelentă, au început să apară şi cărţile care adună din conferinţe în format citabil, mulţumită Andreei Movilă şi celorlalţi din echipa SHARE.

C.D.: Aţi fost recent la Iaşi pentru a susţine conferinţa "Spaţiul sacru contemporan. O privire din interior". Cum vi se pare Iaşul din punct de vedere arhitectural?
A.I.: Iubesc atmosfera Iaşilor şi vin cu drag ori de câte ori sunt invitat ă vorbesc, la arhitectură (MUST-ul lor e un festival studenţesc la care am participat în anii din urmă, chemat de Andreea Movilă) şi la medicină (mulţumită dlui Richard Constantinescu), unde am ţinut conferinţa pe care aţi pomenit-o. Încă este un oraş cu puternică patină istorică, mai prezentă decât în cazul haosului urbanistic din capitală. Poate că n-ar trebui să amplasaţi turnuri în această zonă istorică ultra-centrală, dar asta dumneavoastră decideţi, ieşenii. Mă bucur, de asemenea, de faptul că este viu în ipostaza de citadelă universitară, cosmopolită.