To lift or not to lift

Sunt cu căruţul, îl împing cu greu pe uşa de termopan subţire pusă destul de recent şi deja zgâlţâită. Intrăm pe la subsol, că doar de acolo poţi lua liftul către etajul unde e doctoriţa de familie. Sunt două lifturi. Se aşteaptă foarte mult şi oricum, deşi apeşi pe buton, nu ai niciun indiciu că ceva se mişcă. Nu se apropie nici zgomotul, nici vreo lumină. Undeva sus în clădire se aud nişte zgomote ca în mină, dar de venit nu vine niciun lift. De aceea, aşteptarea are ceva plin de pietate aici la subsol. Parcă suntem sub pământ.

Lângă mine sunt câteva paciente în vârstă şi toate privim cuminţi, uitându-ne în gol în peretele murdar. Când în sfârşit se deschide uşa liftului, e ca şi cum a venit Isus pe pământ a doua oară, tocmai în Policlinica Titan, să judece vii şi morţii. Viaţa ne curge din nou prin vene, nouă ăstora care mai avem vene. Dacă mă uit în jur, aici la subsol, cu pereţi găuriţi şi lumină ca în salina de la Slănic, cu nişte bătrâne lungi şi uscate ca nişte lumânări BOR pe lângă mine, parcă aş zice că ce văd nu e real, sunt prinsă între fantome într-o proză din liceu. A scris-o scriitorul Mircea Eliade, născut în Bucureşti, România şi decedat în Chicago, SUA. Probabil niciodată nevoit să intre într-o policlinică ca aceasta.

Se aude în sfârşit ceva. Vine unul din lifturi, uşa se deschide, durează o secundă, atât cât să văd un mic stop cadru cu trei bătrâne triste stând în picioare şi o liftieră cu halat albastru, ca de fabrică. Nimeni nu coboară. Fără un cuvânt, liftiera trânteşte uşa de fier a liftului şi liftul pleacă, fără niciunul dintre noi ăştia care stăm în aşteptare. Rămânem mai departe neluaţi şi tăcuţi, ca în faţa implacabilului. Se aude iar zgomot în apropiere şi ajunge la noi al doilea lift. Uşa se deschide. Aproximativ acelaşi tablou. Trei bătrâne stând în picioare şi un liftier în halat albastru, stând pe scaun. Liftul are şi o a doua uşă, din grilaj. Totul e din alte vremuri, cam ca întreaga policlinică.

Liftierul e foarte supărat. De altfel, toţi liftierii din Policlinica Titan sunt supăraţi. Şi duri. Şi nervoşi Şi se poartă ca nişte şefi de secţie. Sau ca nişte vameşi. Iar toţi pacienţii sunt cuminţi şi speriaţi ca nişte elevi care dau teza şi şi-au uitat caietele sau minţile acasă. Din lift coboară o bătrână. Mai rămân două şi liftierul. Fără un cuvânt evaluează scurt situaţia, vede căruţul, vede pe Copil Mic încă neplângând. Trage probabil concluzia că nu mă poate lua şi închide nervos uşa. Iar pleacă. Încep să dau semne de iritare. Zâmbind uşor decrepit, bătrâna care a ieşit din lift îmi zice: Duduie dragă, unde suntem noi aici?

Întrebare amplă, o adevărată cutie a Pandorei, aş putea să îi răspund în multe feluri. Decid să răspund contabil: la subsol.
- A, da? Eu aş fi vrut la etajul doi. Dar m-a adus aici. De două ori i-am spus.

Poate a murit în lift bătrâna şi liftierul ăsta are legătură cu proza din liceu şi acum a lăsat-o aici pentru că aici începe realismul magic, firul acela invizibil care separă şi adună realul cu irealul.

Bătrâna rămâne lângă mine aşteptând liftul. Primul lift ajunge din nou la noi. Scena se repetă. Uşa se deschide, stop cadru cu bătrâne care se uită la noi şi liftiera pe scaun, nimeni nu coboară, nimeni nu poate urca, uşa se închide, liftul pleacă. Tăcem cu toţii, numai Copilul Mic scârţâie din suzetă, semn că temperamentul lui cere ca răbdarea să aibă o limită. Se ridică în fund şi se ia cu mâinile de marginea căruţului. S-a săturat şi problema trebuie rezolvată.

Din lumea celor de sus ajunge iar la noi liftul doi. Uşa se deschide: înăuntru doar o bătrână şi liftierul. Tot nervos. Face un semn foarte discret, mai să nu observ, că am voie să intru. Nu priveşte pe nimeni, priveşte înainte, ca omul foarte supărat pe tot mediul înconjurător. După mine urcă şi bătrânica. In inconştienţa ei, zâmbeşte. Nu ar trebui. În Policlinica Titan nu e bine să zâmbeşti. E o impoliteţe să zâmbeşti. Să stai ca la poza de buletin, nu te inspira din filme străine. Bătrâna îi spune liftierului, cu un zâmbet de fetiţă:
- Eu vă rugasem să mă duceţi la doi, aici e subsolul, zice duduia aceasta (şi arată spre mine cu capul, ca şi cum n-aş fi acolo).

Liftierul pare că abia aştepta obrăznicia moţatei. Tot fără s-o privească începe să se enerveze:
- Bunica, eu te-am dus la doi şi am zis clar: aici e doi, dar tu, bunica, nu ai făcut nimic. Ce voiai, să te iau de mânuţă să te trec pragul? Nu facem aşa ceva în instituţia asta.
- Păi nu v-am auzit când aţi zis.
- Bunica, când ne urcăm în lift ciulim urechile, da? Suntem atenţi când se anunţă etajul. Daca nu, pe scări. Că nu stau după toţi mamelucii. În plus, când am ajuns la subsol am zis clar: am ajuns la subsol. Bunica, este adevărat că nu ai ascultat şi ai tulit-o pe lângă mine şi ai ieşit din lift? Este?
- Dar nu v-am auzit când aţi zis că suntem la subsol.
- Cum nu aţi auzit? Dacă nu auziţi, mai bine nu mai luaţi liftul. Eu am spus clar că e subsolul şi bunica pac, iute pe lângă mine afară. Atunci te-am lăsat şi eu, bunica. Să vezi ce înseamnă când nu asculţi.

Bătrâna nu s-a supărat. E tot zâmbitoare şi are aerul că la anii ei, de fapt nici nu contează la ce etaj cobori. Cealaltă pacientă tace mâlc. Şi-a însuşit lecţia. Ea nu o să facă niciodată aşa ceva. O să ciulească urechile. Nu o să treacă pac pe lângă liftier. Niciodată. Niciodată.

Liftierul e în continuare mâhnit că are de-a face cu spirite rebele. Butonează etajele ca şi cum ar avea efectele gravitaţiei în propriile mâini, ca şi cum am fi într-o navă spaţială şi el e căpitanul nostru şi el nu trebuie ţinut din treabă când misiunea lui este să ne ducă sus, cât mai sus pe o altă planetă. Sau poate chiar în rai.

Ieşim toţi şi mergem fiecare după bolile noastre, răspândindu-ne ca potârnichile prin cabinete cu uşi de termopan pe care scrie NU INTRAŢI NEINVITAŢI ATENŢIE LA PRAG. Program funcţionare.

În spatele nostru se închide uşa liftului. Aici rămânem.

(Bucureşti, 2016)