Spitalul de pantofi

Cizmarul nostru e alcoolic. Aşa suspectez. Nu merg des la el, dar când merg mă face să mă simt, în drum spre el, ca un elev nepregătit la examenul vieţii. Lucrează în Piaţa Miniş, într-o gheretuţă cât o ghetuţă. Nu cred că s-a văruit acolo de dinainte de revoluţie, uşa de termopan e doar o barieră simbolică între el şi lumea din afară. Dacă te sprijini de uşă, ai anulat bariera, cizmarul intră în conexiune directă cu lumea.

Săptămâna trecută mă duc cu o pereche de pantofi ai soţului meu. Intru ezitând. Cizmarul stătea pe un scăunel cât o oliţă de copil, privea în gol şi se încălzea la un reşou. Stătea cocoşat, cu mâinile împreunate, uitându-se în cârlionţii roşii ai reşoului, ca la un televizor. Se întoarce punând rapid pe faţă o mască de entuziasm.
- Ooo, dar nu se poate. Ce mai faceţi? V-aţi gândit să mai treceţi pe la noi? Dar ce atâta grabă?

Nu îmi dau seama dacă mă ceartă sau dacă e ironic.
- Păi nu am mai venit de ceva vreme, ceea ce înseamnă că mi-aţi reparat bine toţi pantofii, scot eu aşa, din mers, o scuză şi un gest de flatare.
- Înseamnă că sunt tâmpit. Dacă eram deştept, făceam treabă de mântuială, vi se rupea pingeaua în maxim o lună, veneaţi la mine înapoi cu pantoful, eu aş fi zis că e de vină materialul, că în ziua de azi nu se mai face ce se făcea odată şi, la final, toată lumea fericită. Da' aşa, eu tâmpit fiind şi făcând lucrul de calitate ca pe vremuri, prezint riscul să nu mai vină oamenii pe la mine pe motiv că nu au găuri în pantofi. În fine, asta e.
- Unde nu-i cap, vai de pantofi, cum s-ar zice, îl încurajez eu, sperând că acest chef de vorbă e semnul unei stări bune.
- Da, am putea să zicem. Doar că eu îmi respect meseria. Şi oricum plec de acasă din cauza căţelei şi deci tot aici vin. Şi dacă tot vin, trebuie să şi fac ceva. Ia să vedem, ce v-au crescut picioarele de ultima dată! Văd că purtaţi 44 acum. Păi e bine, trăiţi pe picior mare.

Mă amuz. Până aici e bine, nu s-a enervat ca data trecută (că am venit doar cu pantoful rupt, trebuia să vin cu amândoi, aşa se face, se repară şi pantoful sănătos, unul preventiv, celălalt ca imperios necesar), nici ca atunci când i-am adus schiurile mele Pitic, găsite tot în pod, să le repare şi nu a vrut să-mi facă bon. Când îl întrebasem de ce nu-mi face bon i-a sărit ţandăra şi mi-a zis "Păi ce vă trebuie bon, or credeţi că vine altul şi le ia în locul dumneavoastră?, cine dracu credeţi că fură de la mine nişte schiuri din Pleistocen? Doar să sun Muzeul de Istorie, pe ăia să îi mai intereseze poate, dar şi Mariana când va veni o să se închine, eu o să-i spun să caute o bucată de piele pentru cureaua asta, da' cine dracu mai umblă cu de-astea, unde mai găseşti materiale să se potrivească cu schiurile astea de pă vremea lui Ceauşescu? Şi la urma urmei de ce să ne mai chinuim, daţi o fugă la Decathlon şi luaţi copilului schiuri din secolul nostru. Doamne fereşte, m-aţi înnebunit cu ideile astea. Nişte opinci n-aveţi? La care vreţi să le punem nişte tocuri? Eu sunt gingaş, da' staţi să vedeţi ce o zice Mariana când o veni şi i-oi zice."

Aşa decurgeau vizitele mele la cizmar, cu dese motive de enervare din partea lui, cu ţâfnă şi dispreţ, urmate neaşteptat de un ton calm şi profesional, ca de la cizmar la client. De data asta cizmarul pare singur şi înfrigurat, dar cu chef de socializare. Analizează atent pantofii, îmi explică ce le va face, cu ce furnizor lucrează. Pe pereţi sunt rafturi cu câteva perechi de pantofi uzaţi, în diverse stadii de bosumflare, ca şi stăpânul lor, aşa cum era până de curând. Unii par cu obrajii umflaţi, ca după o noapte de alcool, alţii uscaţi şi trişti, unele sandale au veri vechi imprimate pe piele, unii bocanci au Carpaţii între riduri. Toţi pantofii aşteaptă pe rafturi ca nişte bolnavi să li se dea medicamentele. Cizmarul cazează pantofii aduşi de mine în rând cu ceilalţi şi se aşază din nou pe scăunelul lui, frecându-şi mâinile în faţa reşoului. Întoarce capul spre mine:
- Ia uitaţi ce am aici, vedeţi câtă treabă? Pe rândul ăsta cel puţin, numai pantofi cu găuri. Şi mă refer la calitate proastă. E, gândiţi-vă şi dumneavoastră, cum să pui o pingea de calitate la un pantof de proastă calitate? Tot se strică, că se desprinde din altă parte. Ca omul bătrân care vrea păr ca la tinereţe. Nu mai merge. Şi vine clientul şi-mi aruncă pantoful pe tejghea şi zice că nu i-am reparat eu cum trebuie. Nu mai vorbesc de clienţii care nu au respect pentru obiect. Mă refer la propriile obiecte. La pantofii lor. Am aicea la pantofi lăsaţi de cel puţin doi ani. I-au adus să îi repar şi nu i-au mai luat. Cum să nu mai vii să îţi recuperezi pantofii, mai ales că i-ai plătit?!? Ce, îţi duci părinţii la spital şi după aceea nu te duci să îl mai iei acasă? Aşa procedezi? Vine câte un căscăund, bagă capul pe uşă şi zice: ia uitaţi-vă, n-am lăsat eu aici o pereche de ghete maron? Ghete maron? zic şi eu. Nu cred, dacă le lăsaţi aici le ţineam minte, o pereche de ghete maron nu se uită aşa uşor. (face o pauză cu subînţeles). Vorbesc serios, ce fel de întrebare e asta? Laşi pantofii doi ani la mine, vii aşa, ca bărbatul care a plecat acum 20 de ani după ţigări şi s-a întors că a îmbătrânit şi are nevoie de copii să îl îngrijească, vii aşa, hodoronc tronc, fără bon, fără nimic, să mă întrebi dacă am văzut o pereche de ghete maron. Ghete maron poartă jumătate de glob, ia bagă nasul la mine în gheretă, găseşti cumva vreo ciubotă maron?

În timp ce povesteşte, îi urcă tensiunea.
- PĂI EU NUMAI GHETE MARON AM!!! Sunt înconjurat de ghete maron. Şi tu vii, aşa, să mă întrebi, cu tupeu, dacă am văzut o pereche de ghete maron. De multe ori mă gândesc să cer taxă de cazare. Dacă nu îţi iei pantofii reparaţi în două săptămâni, se percep taxe suplimentare de cazare. Îmi suprapopulează atelierul. Nu mai am loc. Ca la spital. Numai că cizmarul nu trebuie să se ocupe cu acte de milostenie. Da?! Că nu sunt Sfântul Vasile.

Cizmarul are chef de vorbă. Eu mai am treabă, aş pleca. Deşi rar îl prind în momente generoase ca acesta. Ar trebui să profit. Nu ştiu cum să mă retrag elegant.
- Nu e cazul meu, soţul meu are nevoie destul de urgent de ghete. Chiar, când credeţi că sunt gata?

Nu trebuia să comit imprudenţa de a-l întreba când sunt gata. În lumea cizmarului meu, e un act de impoliteţe să pui presiune asupra lui. Tot calmul şi buna dispoziţie de până acum s-au retras speriate în reşou şi tot din reşou a ieşit un val de iritare.
- Eu de unde să ştiu când sunt gata? Nici nu aţi ascultat ce vă spun. Eu încercam să vă explic că am treabă, am probleme, am clienţi tâmpiţi care pun întrebări tâmpite. Săptămâna trecută a venit unu' chior şi bătrân să mă întrebe dacă nu a lăsat mă-sa o pereche de cizme la mine. Mă-sa!!! Dacă el era bătrân, vă daţi seama mă-sa cât avea. Şi că cică a murit mă-sa şi nu are cizme s-o înmormânteze. Nu trebuia să îi cer eu taxă? Trebuia. Deci revenind la pantofiorii soţului, nu ştiu ce să zic. Mai treceţi pe aici săptămâna viitoare, să mă întrebaţi, poate atunci or fi gata.
- Nu mai bine îmi daţi numărul dumneavoastră de telefon şi vă sun?
- Nu, eu nu intru în intimităţuri cu clienţii mei. Dar ce, vă e greu să mai treceţi pe aici? Abia mai scoateţi nasul pe afară, că tineretul de azi numai cu nasul în calculator. Până şi căţeaua mea nu mai vrea afară, stă doar la televizor. Ştie serialele turceşti mai ceva ca nevastă-mea. Îi zic "Hai Olga să te scot la o plimbare" şi se uită la mine de parcă i-aş fura osul din farfurie. Deci mai treceţi pe aici săptămâna viitoare, e rece, frigul face bine la spirit, vedeţi, mă gândesc la sănătatea dumneavoastră.

Şi brusc îl apucă un sentiment al urgenţei, ca şi cum eu am stat pe capul lui şi l-am ţinut din treabă.
- Deci ne-am înţeles, mai treceţi pe aici săptămâna viitoare să mă întrebaţi care e starea pantofilor. Acum mă întorc la pingelit, că am foarte multă treabă.

Am ieşit din gheretă. Când m-am uitat prin geamul uşii de termopan, l-am văzut aşezat din nou pe scăunelul lui din faţa reşoului, privind în gol cu mâinile împreunate şi încălzindu-se la cârlionţii înroşiţi. Semăna cu un cizmar de ceară, ca domnul Eiffel de la ultimul etaj al Turnului Eiffel.