Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Sticla cu cerneală

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pomenindu-ne unii pe alţii


Ana-Maria Androne-Bouman

07.11.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Când sunt Moşii de iarnă sau de vară, se pomenesc morţii. Oamenii merg la biserică şi asistă la slujbe şi împart mâncare şi-i pomenesc pe cei plecaţi. La noi în familie, cei plecaţi ne pomenesc mai întâi pe noi şi apoi invers. Poate ne şi înjură. Mi şi-i imaginez stând pe coate la fereastra Raiului, înfometaţi şi iritaţi, în timp ce ceilalţi morţi şi-au primit pomana. Asta pentru că invariabil noi întârziem la biserică. Sau uităm esenţialul acasă. Sau dacă nu esenţialul, ceva tot uităm. Chibriturile. Linguriţa pentru colivă. Paharele pentru vin. Şi niciodată nu ţinem minte ritualul. Mereu ne trag de mânecă experţii că suntem în urmă cu gesturile care ţin de protocolul pomenirii: uităm să scoatem dopul de la sticla cu vin şi efectul slujbei este egal cu zero. Aşa ni s-a spus. Adică pomenirea nu mai e la fel când ai dopul pus la sticlă, practic dopul o blochează. În plus, nu bâţâim energic coliva atunci când se cântă "veşnica lor pomenire". Tata o lasă câteodată chiar în coş, nemişcată. Atunci cineva bine informat îi atrage atenţia. Fără replică, tata se supune şi scoate coliva din coş şi o bălăngănim amândoi cu zel, ca nişte pacienţi cu Parkinson. În timpul acesta, morţii noştri aşteaptă, cu ochii pe fereastra aceea a Raiului care dă înapoi spre lume.

Noi nici colivă nu facem, pentru că nu ştim. Mama nu vrea să înveţe, tata nu ştie, eu nu am voie. Deci o face o vecină. Iar coliva nu se face o farfurioară. Se fac vreo patru. La biserica din satul nostru nu se mai omoară lumea să mănânce colivă. Le bagi cu forţa pe gât nişte paharele cu colivă. Dar tot vii înapoi acasă cu vreo trei farfurii jumate. Pictate cu ceara căzută de la lumânări. Şi aceste trei farfurii sunt parcate în frigider până se acresc sau fac mucegai. Eu mai fac câte o tentativă de a mânca, zile în şir îmi pun în calendar să nu uit să mănânc colivă, că e păcat să se arunce. Mama turbează. Zice că mănânc lături jegoase. Când farfuriile fac nişte tentacule neidentificabile şi intră în simbioză cu peretele frigiderului, ca lichenii cu copacii, atunci mama le aruncă direct la gunoi, când nu e nimeni acasă să vadă colivocidul. Porci nu mai avem şi câinele şi iepurii nu mănâncă, prin natura lor digestivă, colivă.

În seara dinaintea zilei morţilor, există tensiuni. Facem pachete, toţi în picioare. Ne certăm pe criterii de eficienţă. Invariabil unele pachete au doar salam şi altele doar felii de pâine. Mama ne aranjează ca un director de fabrică. Tu pui salamul şi te opreşti. Acum tu pui pâinea. Şi te opreşti. Eu pun roşiile. Pe la miezul nopţii mama zice "Dă-le încolo. Le facem mâine dimineaţă. Ne sculăm mâine mai devreme şi le facem atunci." "Ei, nu mâine", zice tata. "Intră devreme popa. Ba nu intră devreme niciun popă. Zice că intră devreme şi tot la 10 apare. Mori dacă nu eşti primul în biserică cu pachetele?"
Noaptea se încheie pe la 2.

Dimineaţa începe la 6, cu tata obosit şi uitând veşnic un element important acasă. Pâinea. Vinul. Lumânările. Chibriturile. Mama începe dimineaţa cu o enervare: "Păi astea-s pachete? Ia uite cum aţi pus salamul. Aşa se pune salamul?"

Mama nu merge la biserică. Tata pleacă primul, cu noaptea în cap şi pachetele înghesuite în coşul vechi de pomeni, ca nişte găinuşe de plastic. Peste o vreme, îl urmez şi eu. De obicei eu completez din urmă ritualul cu ce constat că a uitat tata. Apar în uşa bisericii ca elevul care vine din alt sat şi aduc o pâine în braţe sau o linguriţă, de parcă tocmai am ieşit de la bucătărie. Când ies pe poartă, mama strigă invariabil după mine:"Să nu staţi mult, să nu zică ăia că sunteţi pomanagii."

În biserică, tata mă aşteaptă ţinându-se de spate. Nu are scaun pe care să stea şi îmi spune că popa nici măcar nu a ajuns la pomelnicul nostru. Vocea preotului rosteşte sute de nume despre care vorbim, dar nu mai există. Atâta lumină, atâtea bunătăţi pentru oameni care nu mai văd, nu mai mănâncă. Mi se face dor. Nu apuc să mă duc lângă tata, mereu mă vânează o rudă veche sau o vecină pe care nu am mai văzut-o. Mă întreabă cu cine votez, vorbim de Gabi, de Mihaela Runceanu, de clopotar. Vorbim de viaţă şi pomenim morţii. Ce poate fi mai continuu, mai neîntrerupt decât convieţuirea acestor preocupări?

Apoi vine momentul când dăm pachetele. Suntem aşa mulţi şi aşa preocupaţi să ne facem datoria, că ajungem să ne dăm unii altora aceleaşi lucruri. Dau lumânare şi napolitană. Primesc lumânare şi napolitană. E o foşgăială între noi şi un freamăt înghesuit, semănăm puţin cu Charlie Chaplin când era chelner începător, cu tava cu o raţă pe ea, prins între dansatori în febra nopţii de Revelion. Greu ajungem din nou la locurile noastre, de unde am plecat.

Preotul încheie slujba cu câteva cuvinte. Ne roagă să ieşim din cotidianul zilnic şi să ne gândim la cei plecaţi.
- Pff, cotidianul zilnic! nu îl iartă lingvistic tata şi se uită la mine ca şi cum urmează să îi facem raport şi trebuie să notez această scăpare.

Când terminăm, plecăm spre casă. Bălăngănim coşurile goale ca pe nişte găleţi fără apă şi femeile satului, legănându-se în negru, coboară uşor pe uliţe, vorbesc tare şi râd. Viaţa a revenit. Din curtea bisericii în vârful dealului se văd toate casele din vale, acelea din care nu mai iese fum. Vezi doar urmele vieţii în curţi care au supravieţuit stăpânilor lor. Poduri cu fân deasupra unor grajduri fără animale, scări puse în dreptul gurii podului în care nu mai urcă nimeni, cuşti de câine fără câine, covoare puse la uscat pe gard, deşi paşi nu mai sunt, viţă de vie neculeasă, porţi nedeschise, destrămări lângă destrămări.

Merg cu tata în tăcere spre casă. Ajungem din urmă pe alţii care şi-au pomenit morţii şi merg spre case. Schimbăm câteva vorbe şi îi depăşim. Acasă fac o cafea la ibric, să ne încălzim. O dau în foc, ca de fiecare dată şi tot aşa, ca de fiecare dată, mă aştept să mi se facă din această cauză veşnica beştelire (beştelirea mea să fie din neam în neam). Că mereu dau cafeaua în foc, murdăresc aragazul. Unde mă uit???

Mama iese din casă şi zice:
- Ce-a durat atât?? Şi voi de ce-aţi stat până la final?! Să zică lumea că sunteţi pomanagii!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer