Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Sticla cu cerneală

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Respirăm sâmbătă


Ana-Maria Androne-Bouman

14.11.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Îl întreb dacă vrea să îl ajut cu bagajul pe scări, deşi realizez că sunt caraghioasă: bagajul meu e mai mare ca al lui şi de mine atârnă şi Copilul Mic şi Copilul Mare. Mulţumeşte zâmbind că nu, nu e nevoie şi coborâm separat scările spre metroul de la Obor. E sâmbătă devreme, Oborul mişună de oameni năuci, de cumpărături masive şi consumerism de bazar. Coborâm cu greu scările. Car după mine nişte metri de stofă voluminoasă, brânzeturi olandeze, legume de la bătrânica din Călăraşi care vinde chiar sub scările rulante din piaţa modernă şi nişte flori de toamnă cu cozi lungi. Plecasem toate trei în Obor să cumpăr un fermoar. Faţa locului bate mereu simplitatea intenţiilor de acasă. Aşteptăm pe peron metroul. Vine greu şi e aproape plin. Intrăm şi îl văd iar. E îmbrăcat în costum, e mic de statură şi are o sacoşă pe roţi. Pentru că privirile noastre se întâlnesc iar, îi zâmbesc. Îmi zâmbeşte înapoi. Vine din alt secol, dar nici eu nu mă simt chiar la locul meu în lumea de azi. Ne vedem mai departe de călătorie. Copilul cel Mare îmi spune că are multe lecţii. Că se apucă de română imediat ce ajungem acasă, ca să o las la film. Că face chiar şi la mate. Face şi la istorie! Mă minunez de aşa zel suspect. Deşi minunată, nu ratez faptul că s-a eliberat un loc. Mă uit iar după domnul în costum şi îi arăt din priviri că locul acela gol îl aşteaptă. Seamănă cu Bill Murray aşa cum, tot fără cuvinte, îmi explică prin gesturi că nu vrea să stea, va coborî imediat. Zâmbesc iar, lumea mi se pare minunată, sâmbăta aceasta e de vis.

Şi brusc vine lângă noi, lăsând în urmă sacoşa pe roţi ca pe un câine pe care îl abandonezi la bătrâneţe. Rămasă fără stăpân, sacoşa o ia la vale singură prin metrou. Domnul nu pare să fie ataşat prea mult de obiecte fidele şi eliberat de orice povară, vine lângă mine şi îmi spune, ca fântâna părăsită Fetei Moşului:
- Pentru că de trei ori mi-aţi oferit ajutorul şi de trei ori mi-aţi zâmbit şi aţi arătat că vă pasă de mine, vreau să vă ofer un dar. Mai ales că fetiţa dumneavoastră e aşa de harnică la şcoală.

Încep să îi spun să nu fie chiar aşa încrezător, să nu creadă în iluzii, dar el continuă peste mine, ca un râu care absoarbe firesc orice fir minor de apă:
- Meritaţi să primiţi în dar secretul meu: respiraţia Dan.
- Respiraţia Dan?
- Da! Eu am inventat-o. Am şi brevetat-o. Nu o vând, pentru că e un dar de la Dumnezeu. O dau însă mai departe în dar oamenilor speciali care o merită. Dumneavoastră o meritaţi. Şi acum începem. Staţi dreaptă, dreaptă, închideţi ochii. Şi tu, fetiţo. Respiraţia se poate face de 30 de ori. Ideal, se începe dimineaţa. Se încheie ziua tot cu 30 de respiraţii Dan. Doar cei avansaţi pot executa respiraţia Dan şi la prânz.

Mai pot să ies? Pot să refuz darul? Pot să îi spun că nu vreau să respir? Că nici Copilul Mare nu vrea să respire? Dezamăgeşti un bătrân în costum într-o zi de sâmbătă, care începuse minunat, la Obor? Ce fac? Cum rezolv? Se uită toată lumea din metrou la mine?

Respirăm de mama focului, şi eu şi el şi Copilul Mare. Inspirăm după instrucţiuni, facem pauză, expirăm în etape. Reluăm. Părem un grupuscul de sectanţi loviţi de nevoia exerciţiului sacru fix în metrou, între Obor şi Dristor. Respirăm respiraţia Dan şi simt cum ne ia o uşoară ameţeală. Ţin strâns de mână Copilul Mic şi expir în straturi.
- Parcă sunteţi nişte cai care fornăie! strică vraja Copilul Mic, mic cât un praz, de lângă un praz care a scos mustăţile din sacoşa cu legume.

Şi se uită fix la noi, cu ceva îngrijorare, dar şi siguranţa celui care deţine adevărul, precum copilul din "Hainele cele noi ale împăratului".

Aşa e. Semănăm cu nişte cai şi îmi aduc aminte brusc de ai mei, că îi certasem acum ceva ani pentru că îşi dădeau la încheieturi cu cremă pentru cai, cumpărată de la o farmacie veterinară. Ce v-a venit?? Cine v-a recomandat?! Tata mi-a răspuns printr-o generalizare, că jumătate din oraş îşi dă cu cremă pentru cai, combate reumatismul când cremele pentru oameni sunt apă de ploaie. Şi măcar funcţionează?, îl întrebasem eu, tot îngrijorat-nervoasă. Tata mă liniştise:
- Încă nu ne-a trecut durerea de oase, dar de vreo săptămână ne-am dat drumul la nechezat şi chiar şi tropăim niţel.

Ajungem la Dristor, eu mulţumesc pentru dar şi ne despărţim. Îl văd cum merge cu sacoşa după el, ca un stăpân bătrân cărând un câine bătrân. Si eu o iau pe scări în sus, trăgând sacoşa cu legume, sacoşa cu metri de material şi pe Copilul Mic. Mă gândesc la Dan, cum arată sâmbăta lui de aici mai departe. Cum arată viaţa lui în afara Oborului.

În urma mea urcă încet Copilul Mare, cu nasul în telefon.
- Ne-a fraierit tataie ăsta al tău, nu există respiraţia Dan! Uite, m-am uitat pe net. Nu există!!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Respiratia Dan
    Chechil, 12.01.2020, 14:40

    M-am distrat copios mai ales la faza cu gelul pentru cai , asta pentru ca si eu am folosit din plin. Si replica tatalui a fost pe masura.
    Am vizualizat (ca sa spun asa) tabloul in care cei trei faceau respratia Dan (mosulica acela avea umor) iar ceas mica asista.A fost o intreaaga aventura !

Spacer Spacer