Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sonia (şi bărbaţii din viaţa ei) (III)


Argentina Firuță

26.10.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
 Citeşte a doua parte aici.

III.

BABI
Livada nu mai exista decât în amintirile lui, dar povestea, reluată iar şi iar, rămâne punctul de răscruce la care Babi adăuga trăiri imaginate:
Duminică, după slujbă - că biserica noastră avea hramul Sfintei Maria -,Taica i-a cerut preotului să vină să ne binecuvânteze livada, că-l plăteşte bine. Nu pot neică, sunt ocupat! Am două botezuri şi trei înmormântări! se fofilase popa, adăugând pe jumătate iritat, pe jumătate amuzat: Păi bine, mă Ioane, tu carele eşti diacon, poţi să-mi zici, tu, mie, de unde să-ţi aflu eu în cărţile în Sfinţilor Părinţi, vorbele bune pentru livada lu' fii-tu? Fii serios, omule!
Satul întreg ne privea ca pe nişte "duşi", dar şi mai înverşunaţi, noi tot am mutat livada, pe locul primit moştenire pentru casă - la Gorgan...
La insistenţele bătrânului, diacon respectat în sat, preotul a venit în cele din urmă, către seară. Mai curând, pentru putinica de caş, ori ispitit de damigeana de ţuică, veche de cinci ani. A binecuvântat pomii ca pe nişte feţi abia născuţi, înălţând rugăciuni pentru ca Domnul să le dea rod şi ne-a pomenit şi pe noi, robii Lui, Ioan şi Dimitrie, care au trudit să mute livada... Sătenii stăteau ciorchine pe gard, ca la circ, făcând garagaţă pe seama noastră, ba chiar şi a preotului care, obosit şi enervat de propria slăbiciune, nu-şi ierta că se pusese la mintea "nebunului venit de la Bucureşti" şi bombănea: "Ce dracu, Doamne iartă-mă, o mai învârti şi ăsta p-acolo, de-şi pierde vremea p-aci?"

Numa' că vezi tu, măi fată, iarna aia a fost cam uscată! N-a prea nins, povestea el, cu gândul la gerul ce-i ucisese pomii, încât m-a prins un fel de teamă. Vedeam cu ochii şi simţeam cu toată fiinţa mea cum gerul îmi ardea livada îmbobocită şi îmi spulbera visul, încât trebuia să mă întorc în capitală. Dar cum să-i fi zis tatii că eram şomer? Că la Bucureşti era criză şi se făceau epurări, iar eu, meseriaşul lu' peşte, ajunsesem pe drumuri. Cum să le zic fraţilor, că eu "domnu de la capitală", cum mă luau peste picior, venisem în sat doar pentru că eram şomer, şi să mă lămuresc de s-o găsi şi pentru mine un loc. Şi uite că gerul mă gonea...
Când i-am spus tatii de epurările din Bucureşti, mi-a reproşat cheltuiala cu profesionala, dar şi ce i-a dat popii, chemat să sfinţească livada... Atât mi-a trebuit, că.am început o ceartă urâtă. Eu şomer, livada arsă de ger, şi Taica îmi ţine socoteală că i-a dă Popii ditamai putinica de caş şi pe deasupra şi damigeana cu ţuică.. Eu eram vinovat? Aşa că, până la urmă, am ajuns să mă cert cu Taica din cauza Popii, care în toată necredinţa lui, a păstrat ditamai putinica de caş şi pe deasupra şi damigeana cu ţuică bătrână...
Ehe, fata mea, relua Babi. ori de câte ori îşi amintea clipa de răscruce din viaţa lui, vorbe tare grele ne-am spus atunci, dar ce mă doare mai tare e că de câte ori văd popi, îmi văd şi livada arsă de ger...
De fiecare dată, Sonia îi asculta povestea fără să-l întrerupă, încercând să ghicească dacă "dracul" de care vorbea, avea şi un nume.
În cele din urmă, Babi le-a cedat fraţilor locul de casă de la Gorgan cu livada rămasă de pomină şi sfoara de pădure... să le fie de neam, că toţii erau avizi de pământ şi de orice puteau apuca de la ceilalţi...

Sonia avea compasiune pentru viaţa dură şi eşecurile depăşite, dar şi jenată de aerul uşor ridicol cu care relua iar, şi iar, povestea livezii îmbogăţind-o de fiecare dată cu detalii, reale sau doar imaginate.

LUCIAN
În această noapte dintre ani, Sonia se simte încolţită de cei doi bărbaţi - hazardul şi opţiunea ei. Sau, de adevărul tăinuit? Revenirea lui Lucian în viaţa ei, pare un semn al destinului. E timpul să scape de secretul care i-a umbrit fericirea şi să limpezească lucrurile.
Uneori, improvizează scenarii ale viitoarei spovedanii, hotărâtă să le relateze faptele, fără să acuze pe cineva, dar şi fără să se scuze. Nu-i pasă prea mult de reacţia lui Lucian, în schimb, simte că adevărul îl va răni pe fiul ei... Luca va pune totul sub semnul întrebării şi o va judeca. Poate chiar o va urî, fără să înţeleagă că alegerea ei, de a păstra tăcerea, a fost numai din iubire pentru el. Va trebui să fie curajoasă, ca în urmă cu două decenii, când era doar o adolescentă rătăcită în zăpezile din Bucegi...
A venit timpul să plătească. Nu pentru întâmplarea de atunci, pentru că Lucian a fost prima ei iubire, cât pentru tăcere. A ales minciuna, tăcerea şi umilinţa, ca pe o penitenţă. Oricât de dificilă va fi discuţia, încă mai speră în iertarea fiului ei. Iar odată mărturisit adevărul, va fi eliberată de secretul ce i-a ciuntit viaţa. După discuţia fiul ei, confruntarea cu Lucian va fi mai uşoară. Doar îi va oferă cel mai frumos cadou, un fiu la majorat.
Ba nu! Trebuie să amâne. Neapărat. Doar două, trei săptămâni, până va preda volumul în tipografie... Din partea lui, orice reacţie e posibilă, inclusiv aceea de a nu mai dori să lucreze cu ea...

Închide ferestrele, privind cu nostalgie platanii acoperiţi de zăpadă...
Continuă să ningă cu fulgi mari încât, La Maioru pare cucerit de o armată de fluturi albi. La fel ca în Bucegi, în urmă cu douăzeci de ani, îşi spune, retrăind secvenţe din acel ultim an de liceu: discuţiile de acasă şi ideea care o îngrozea cel mai mult în vacanţa de iarnă, că va trebui să treacă sărbătorile între migrenele mamei şi încrâncenările tatei căruia, de când se pensionase, nimeni nu-i mai intra în voie. În timp ce colegii ei se lăudau cu petreceri spectaculoase la munte sau la mare...
Şi apoi, ca o salvare, propunerea lui Dan, colegul ei de clasă. El a avut ideea revelionului la cabana 1400, apoi au apărut alţi amatori, iar ea, euforică, a reuşit să-şi convingă părinţii.
Avea şaptesprezece ani şi, împreună cu alţi patru nebuni, cuprinşi de febra aventurii, au decis să plece pe munte. Hazardul i-a schimbat viaţa, atrăgând-o într-un adevărat vertij. Ghinionul sau poate şansa ei, depinde de perspectivă, a fost că Ada, prietena ei plecase la părinţi, în Colonia de pe şantier. Ada era jumătatea ei înţeleaptă, chiar plictisitor de serioasă, fără sare şi piper, cum spune Luca, care o ferea, de obicei, de entuziasme inutile. Cu siguranţă, în prezenţa ei, lucrurile ar fi stat altfel...

Când au coborât în Sinaia, vremea s-a schimbat brusc. La Cabana 1400 nu au găsit locuri de cazare, aşa că au pornit spre Padina. Nici acolo nu mai erau. Au decis să urce la Babele... Cu haine de oraş şi cizmuliţele lor elegante, cele două colege nu erau deloc echipate pentru munte încât, excursia a devenit un adevărat chin. Pe platou au fost orbiţi de alb şi de fulgii imenşi ce acoperiseră până şi semnele de orientare. Ningea fără încetare, iar ei înaintau tot mai greu. Curând au descoperit că acea lume minunată, ca de frişcă, ascundea drumuri neştiute şi înspăimântătoare prăpăstii. Când au înţeles că se rătăciseră era deja noapte.
Păstra perfect în memorie imaginea platoului acoperit cu zăpadă, ca scenografia unui spectacol grandios, în care cinci gâze se mişcau haotic: Sănducu, deşi cel mai mic dintre ei, încerca să fie curajos, mergând în faţă, dispărând în zăpadă la fiecare pas; Dana şi Geta, cuprinse de isterie, treceau de la râs la plâns, înjurând cu spor: la fiecare cinci paşi, una se trântea în zăpadă, refuzând să înainteze, iar cealaltă îngenunchea cu faţa spre unde credea că e Răsăritul, şi se ruga cu sârg. Făceau cu schimbul, iar ceilalţi patru le ţineau isonul, sperând că Dumnezeu le va întinde o mână de ajutor şi va face un Miracol. Între timp, continua să ningă. Cerul devenise gri- petrol şi întunericul se lăsa tot mai jos. Munţii nu se mai vedeau, iar copacii, câţi se mai zăreau, păreau aspiraţi în imensitatea de alb. Era minunat... Şi înfricoşător!
S-a simţit răspunzătoare. La fel şi Dan, organizatorul excursiei. Deloc iniţiaţi în asemenea excursii, în miezul iernii, conduşi doar de instinct şi incapabili să se orienteze în acel iad alb, înaintau în orb...

La căpătâiul lui Babi, aproape adormită în scaun, Sonia visează:
...şi atunci, ai apărut tu, Lucian, cu sacul de dormit şi pioletul prinse de rucsac, cu barba şi mustăţile albite de zăpadă. Ne-ai cerut scurt, ca un ordin: Haideţi copii! Nu e timp de joacă! Haideţi, că se întunecă! Nu simţiţi miros de pâine proaspătă şi friptură...
Habar nu ai, ce nevoie aveam de acel îndemn! După atâtea frig, trăiam încă spaima de a rămâne pierduţi în alb, pradă lupilor... Prezenţa ta, Lucian, salvatoare şi reconfortantă, a fost adevăratul Miracol. Ideea unui ceai fierbinte, dres cu rom, şi a unei felii cu pâine cu unt ne-a îmbărbătat imediat încât, în cinci minute, am ajuns la uşa cabanei.

Cu voce albă, neutră, Sonia îi aminteşte experienţa trăită în urmă cu douăzeci de ani. Lucian tace, deşi pare emoţionat. Încearcă să-şi aprindă pipa şi chibritul îi tremură între degete. În cele din urmă reuşeşte şi trage câteva fumuri. Continuă să tacă. Întrebări, reproşuri? Nimic din toate acestea. Ascultă şi tace..., dar ea simte cum se apropie furtuna.
Dar tu, Lucian, unde ai dispărut după dragostea noastră de-o vară? Desigur, în practica studenţească. Îi observă privirea şi îşi fereşte ochii. Evident, n-o crede! Indiferenţă? Ironie? Cum ar putea înţelege el, prin ce a trecut în vara aceea de foc? A pierdut BAC-ul şi admiterea la facultate... Primul revelion petrecut pe munte şi prima iubire, primele eşecuri.. Dar şi Luca, sensul vieţii ei...
Cleioase, cu o densitate ciudată, lacrimile i se preling pe obraji, lăsând în urma lor dâre lipicioase, ca mierea sau răşina de brad. Le şterge cu un gest discret, uitând de rimel şi de fondul de ten. Îşi adună degetele în pumni, ca să nu-şi mai zărească unghiile date cu ojă, ce par picături de sânge, în mişcare haotică. Un gând nu-i dă pace: De ce se justifică în faţa lui? Nu se justifică. Explică. A fost alegerea ei şi şi-a asumat-o. Nu are de dat explicaţii decât în faţa fiului ei. Trebuie să-şi învingă teama şi starea de leşin, şi să-şi ducă mărturisirea până la capăt. Nu va reacţiona la privirea lui plină de resentimente...
Dar Lucian are propriile lui amintiri din acea iarnă, apoi din vara de foc ce a urmat, uitând că a dispărut din viaţa ei în practica studenţească.. Într-un torent de vorbe, îi reproşează neîncrederea în el, fuga, secretul...
Ea nu se miră şi nu se disculpă, deşi a trecut prin viaţa ei ca o părere.
De când îi redactează cartea a ajuns să-l cunoască! E un adevărat maestru în răstălmăcirea vorbelor în epitete colorate.. Toţi aceşti ani, în care nu s-au întâlnit, i-au rafinat talentul şi plăcerea de a lovi prin cuvinte, preferând tuşele întunecate, la fel ca în tablouri. O senzaţie de sfâşiere o leagă de fotoliul scoică, în timp ce asistă la propria execuţie. Nu face nimic să oprească torentul de întrebări şi reproşuri ce cad asupra ei ca o grindină. Ba nu, ca nişte bile de foc, se rostogolesc pe duşumeaua atelierului... De unde atâtea resentimente? Îi suportă furia cu... voluptate.
Nu se poate! Lucian îi face portretul? De ce nu i-a spus nimic?
Realizează că pentru prima dată după mulţi ani, stau faţă în faţă, în aşteptarea fiului lor. Emoţiile sunt diferite! Surprins de vestea primită, Lucian se agită. Îngrozită de scena cu Luca, Sonia e încordată. Timpul trece greu, se apropie clipa înfruntării şi, odată cu ea, creşte neliniştea amândurora. Panicată de întâlnirea în trei, se roagă... Nu mai e sigură că e bine să-i pună faţă în faţă pe cei doi bărbaţi: hazardul şi opţiunea ei...

Soseşte Luca şi ea le face cunoştinţă, precizând adevărata relaţie dintre ei. La început, încurcaţi, cei doi bărbaţi se privesc măsurându-se cu o curiozitate rece. Se adâncesc în fotoliile scoică devenite refugiu, continuând să se observe. Tăcerea devine apăsătoare.
Lucian îşi aminteşte că e gazdă, se ridică şi pune de cafea, aşază pe masă pateurile cu ciuperci, platoul cu porcărele şi friptura. Scoate din frigider o sticlă cu vodcă, turnând la fiecare...
Fiul ei pare că doarme dar, printre gene, îi priveşte pe rând, atent la fiecare mişcare a lui Lucian... Se urmăresc unul pe celălalt, ciocnesc şi beau, trecând, destul de inteligent, peste clipele de jenă... După primul pahar, pare că se plac, râd şi vorbesc cu entuziasm. Se retrag într-un colţ al Atelierului şi Lucian îi arată fiului desenele din perioadele de practică şi colecţia de minerale, de care e foarte mândru...Cufundaţi în fotolii povestesc cu vervă, vorbesc şi râd, de parcă s-ar cunoaşte dintotdeauna.
Luca se amuză, râde mai mult cu ochii, la fel ca Lucian, în timp ce, inconştient, amândoi îşi prind un smoc de păr din vârful capului şi îl răsucesc până ia forma unui cui. Când îşi surprind gestul, izbucnesc în râs simultan. E un râs tineresc şi molipsitor. Conversaţia pare să-i fi apropiat, ţesând între ei, nevăzute, firele curiozităţii. Tată şi fiu îşi trăiesc întâlnirea surpriză. Ea respiră uşurată. Când cei doi reiau, involuntar, acelaşi tic nostim, se amuză. Oftează priveşte cu duioşie. E fericită.
Dar emoţia ei le rămâne străină. Au uitat că există.

Se trezeşte tremurând... Lumânarea s-a topit. Asemenea unui pendul nevăzut, inima ei măsoară tic-tacurile nopţii dintre ani. Ia ultima ţigară şi o aprinde. Deschide fereastra şi rămâne în faţa ei, privind cum fumul se pierde în întuneric. Noul an începe cu explozii de artificii. E neliniştită. Cei doi îi vor pretinde adevărul adevărat. Visul i-a arătat prăpastia dintre ea şi ei. Chiar dacă nu poate anticipa discuţia cu Lucian, important e să nu-şi piardă fiul. Mai ales acum, când plecarea lui Babi e iminentă...

Cele două ochiuri de apă lucesc malefic, de parcă timpul îşi cere jertfa. Şi, pentru prima dată La Maioru îi trezeşte senzaţia stranie de interval între două lumi. Ea însăşi se găseşte... între pierderea soţului şi moartea tatălui ei; între minciuna îngropată în urmă cu ani, apărând identitatea fiului ei şi "adevărul adevărat" cu care îi e datoare.
Rătăcită în interval, între trufia tinereţii şi speranţa iertării, Sonia trebuie să se ocupe de Babi...
Apoi, o va lua de la capăt. Le va spune adevărul celor doi bărbaţi din viaţa ei. Şi, poate, nu va fi mai rău ca în visul de adineauri...

LUCA
Telefonul? Soneria?... Încă buimac, Lucian tresare şi ridică receptorul răsturnând paharul cu vodcă peste schiţa lui Miron Shneider.
Alo!... Alo! Sonia? Răspunde, domnule!
Dar soneria continuă să sune iritant în clar-obscurul Atelierului.
Ai venit, Sonia... Pune receptorul la loc şi, cu aerul unui învingător, face doi paşi spre uşă. Numai ea poate fi la ora asta, îşi spune, în timp ce deschide, cu o mină încântată.
Sonia! Ai...
Încurcat, se opreşte jenat. Înaintea lui, un tânăr cu ochi albaştri - sau verzi, e greu de distins pe culoarul întunecat -, îi zâmbeşte reţinut! Mai înalt decât el, e îmbrăcat cu un Alain Delon la modă, iar peste chica blondă poartă o şapcă din stofă, trasă pe ochi.
Dezamăgit, Lucian e gata să se înfurie pe veselia vecinilor...
Pe cine căutaţi? întreabă repezit, cu voce aspră. Apoi, devine confuz... Băiatul i se pare cunoscut. Ceva mai politicos, zâmbeşte înţelegător:
După cum se aude, tinere, distracţia e alături..
Domnul Lucian Ionescu, inginer geolog...?
Da. Eu sunt, dar... Vă cunosc de undeva?
Mă numesc Luca Petrescu
, spune tânărul, în timp ce îi întinde mâna, ca şi cum s-ar cunoaşte dintotdeauna. O aşteptaţi pe doamna Sonia, fostă Rădulescu... Ei bine, eu sunt mesagerul. Mama vă roagă s-o scuzaţi. E la spital, cu Babi. Nu ştim dacă este AVC sau comă diabetică.
Îmi pare rău... Ştii, sunt puţin derutat. Nu ştiu ce să spun
...
Nicio problemă. Îmi permiteţi să intru?
Desigur! Te rog. Intră şi fă-te comod.
Mulţumesc. Uneori, hazardul aşază lucrurile mai bine decât le plănuim noi, oamenii
...
Nu înţeleg...Lucian nu gustă remarca sibilinică a tânărului şi, ca de obicei când e confuz, ridică sprânceana stângă. Toarnă vodcă în două pahare, îi întinde unul oaspetelui-surpriză, încercând să-şi amintească unde a mai întâlnit acest chip. Sigur că da! E fiul Soniei, adică al soţului ei. În vară, i-a zărit fotografia pe pianul din sufragerie şi a făcut acea confuzie jenantă. Caraghios şi infatuat, a crezut că era fotografia lui din studenţie, pe care ea o păstrase douăzeci de ani: Curat tâmpit! După mulţi ani, se înroşise ca racul...Întrebarea porneşte fără voia lui:
Câţi ani ai Luca? Desigur, dacă nu e secret...
Secretul lui Polichinelle
, spune acesta, izbucnind în râs. Nouăsprezece, am împlinit la sfârşit de septembrie... Are vreo însemnătate pentru...
Aa, nu..., întrebam doar aşa. E o prostie, desigur... Mă gândeam la Zodii. Deşi, nu mă pricep deloc. Eşti...
Balanţă! Cu ascendent în Leu! Aer şi Foc.
Noroc, Luca! Îţi doresc să-ţi găseşti drumul în viaţă. Şi să te fereşti de foc. Să bem pentru viitorul tău. Şi, în sănătatea bunicului, Babi
...? Să revină sănătos... Şi a Soniei...
Şi a noastră, nu? întreabă tânărul, pe un ton ghiduş.
Desigur, Luca! La mulţi ani! Cuprins de un entuziasm ciudat, cu un sentiment de împlinire, Lucian îl îmbrăţişează intempestiv, fără să se întrebe dacă se cade. Abia îl cunoscuse...
Ei bine... La mulţi ani, tată! reacţionează acesta amuzat dar, excedat de efuziunea gazdei, se desprinde din îmbrăţişare. Continuă, privindu-l în ochi: În această noapte, noi doi avem de lămurit câteva chestii. Ce zici, tată? Te bagi?
Lucian rămâne blocat. În minte i se învălmăşesc imagini din trecut, cu Sonia, pe Platoul Bucegilor, apoi, în vara următoare. Fotografia... Dar, de unde a apărut Luca? Încă nu e convins de spusele băiatului dar ideea îi place. Precaut, păstrează uimirea pentru sine, aşa cum, într-o altă noapte de revelion, rătăcit în munţii Semenicului, îşi ascunsese îndoiala faţă de povestea bătrânului Miron, ce se dăduse mare erou, din al doilea război...

Pendulul bate ultimele secunde ale anului... În treacăt, Luca ia cele două păhărele cu vodcă şi, luându-l după umeri pe Lucian, îl conduce la fereastră. Mii de artificii luminează oraşul în timp ce, tată şi fiu, încă surprinşi unul de existenţa celuilalt, ciocnesc pentru un nou început. Cu mirare, curiozitate şi speranţă. Fiecare cu întrebările lui...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Infamous for 15 minutes (o piesă de 15 minute), Andrei Vornicu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Blestemată să fii, Else!, Virginia Burduja (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Timusul, Ana Tatu (4.5/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Swipe (o piesă de 10 minute), Selma Dragoş
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Un loc mai bun (o piesă de 10 minute), Andi Gherghe (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Sticla cu cerneală
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer