Sonia (şi bărbaţii din viaţa ei) (II)

 Citeşte prima parte aici.

II.

BABI
Parcul cu platani e acoperit cu un strat de zăpadă, dar cerul îşi cere jertfele. În lumina rece a nopţii, doi ochi imenşi strălucesc ca o chemare stranie, de dincolo de lume. Bazinele de înot, faianţate pe vremuri în culoarea cerului senin, par acum două abisuri.
Sonia închide fereastra şi îşi ia paltonul pe umeri. E greu şi rece. Are frisoane. Înfiorată, se apropie de pat, privindu-şi tatăl. Babi pare destins.
Ce faci tati? Cum te mai simţi? Doreşti puţin ceai?
Nicio reacţie. Are o senzaţie de sfâşiere! Ar vrea să plângă, să ţipe, să lovească pe cineva. Se stăpâneşte la gândul că singurătăţile lor au un punct comun: vina. Ea şi-a asumat-o demult, cu nemăsurat orgoliu. Cu trufia celui care crede că Iubirea e cea mai importantă împlinire. Dar "vină lângă vină", cum spune poetul, ele erau diferite! De fapt, de unde ştie ea că el a avut vreo vină, în povestea cu excluderea din partid, care le-a întors viaţa pe dos. Poate a fost şi el o victimă colaterală, ca atâţia alţii. În ce o priveşte, ea a ales calea iubirii. Şi chiar dacă n-a ştiut s-o păstreze, nu pentru asta se simte vinovată. Şi atunci, de ce:
Drept răspuns, are imaginea unei livezi înflorite în ritualul primăverii, într-un aprilie de demult...însoţită de povestea lui Babi...

Visul meu, copilă, a fost să învăţ carte şi să construiesc avioane, povestea el, de fiecare dată, cu o mândrie de neînţeles pentru ea...
Îmi plăceau avioanele şi maşinile încât, atunci când păşteam vitele, meşteream din surcele ceva ce trebuia neapărat să zboare. La şcoală am fost ăl mai bun din două clase, mereu premiant, dar după a cincea, Taica m-a dat la un negustor din Bărăgan, să învăţ cum e cu negoţul! Să ajungi negustor..., zicea el, că băieţii trebuie să înveţe, fiecare, o meserie: Gheorghe avea să meargă la Şcoala Normală, să fie învăţător, alde Mi'ai la Şcoala de meserii, să fie croitor, că în orice casă, comună ori sat e nevoie de croitor, şi ies bani buni!
Cum eram al patrulea între băieţi, Taica a ţinut să mă facă negustor, în alimentaţia publică. Zicea că dacă eram destul de priceput, puteam să să-i vând şi lui produsele din gospodărie! Pentru alde Neculai, care era cel mai mare, şi bun rău de gură la învârtit lumea din vorbe, Taica făcea mereu să iasă primar în comună. Nu ştiu cum făcea că, indiferent dacă la putere erau liberalii sau ţărăniştii, că rădăcini aveau şi unii şi alţii în comuna noastră, tot alde Neculai se alegea primar. Pă Ionică, ăl mai mic, îl oprise lângă el, să-l ajute la câmp şi cu vitele...
Dar eu, fata mea, eu nu voiam să fiu ţăran şi cu atât mai puţin slugă la negustor, aşa că fugeam mereu... Degeaba, că Taica mă găsea şi mă înturna la patron. Degeaba ne rugam de el, şi eu şi Maica, să mă dea la şcoală şi pă mine, să ajung aviator ori inginer de aviaţie! Până la urmă, după atâta fugă, a acceptat să intru la profesională, barem să ajung mecanic de locomotivă, dacă nu puteam învăţa ca să fiu aviator...
Am învăţat pă rupte şi am fost cel mai bun... Nimeni nu se gândea pe atunci la criză, la falimentul băncilor sau la chefereu, care avea o disciplină mai ceva ca armata, că va ajunge să pună oamenii pă liber... Aşa că, în loc de aviator ori mecanic de locomotivă, am ajuns şomer. Că nu degeaba se spune că atunci când omul îşi face planuri pe termen lung, Cel de sus îşi râde în barbă...
M-am întors în sat, gata să-mi recunosc greşeala de a fi ales lumea oraşului şi o meserie în industrie. Taica m-a primit ca pă fiul rătăcitor, mulţumit că m-am întors acasă. Cum la împărţeala averii între fraţi am primit un loc de casă, la Gorgan., am decis să pun de-o livadă de meri, pruni şi nuci. Încercarea asta era şi un nou început, care să ne aducă împăcarea. Căpoşi amândoi, nu prea ne vorbeam, dar ştiam că lucrând laolaltă, ea, împăcarea, va veni de la sine. Am pus pasiune, voinţă şi chiar rugă pentru livada ce urma să se ridice prin munca noastră.

Nu eram sigur că o să rămân, povestea Babi, dar în săptămâna aceea, când muncisem în livada mea, alături de Taica, am fost cel mai fericit. Am săpat gropile cot la cot, ca doi camarazi, le-am umplut cu apă până la jumătate, apoi am mutat pom cu pom. Cumpărasem plasă de sârmă să prindem rădăcinile cu pământ cu tot, aşa că le-am adunat cu grijă şi, în cele din urmă, am aşezat pomii, unul câte unul, ca pe nişte copii proaspăt înfăşaţi, pe două care înnădite şi legate cu sfoară. Cum eram tânăr şi mai puternic decât Taica, m-am înhămat eu însumi la al doilea car, îmbrăţişând tulpina cireşului, a mărului ori a prunului, ce-o fi fost, că erau de tot felul.
O săptămână am trudit alături de el, zi lumină, dar n-am avut curajul să-i spun Bătrânului că mă epuraseră de la Chefereu. N-am vrut să stric acele rare clipe de înţelegere, când devenisem una şi aceeaşi voinţă. Aveam de gând, dar aşteptam să văd semnul dat de rodul pomilor, ca să fiu împăcat. Uitasem de aviaţie şi locomotive. Totul depindea de livadă.
În fiecare zi verificam pomii, înfloriţi în ritualul primăverii. În câteva săptămâni au îmbobocit iar explozia de alb, între pământ şi cer, a fost o adevărată ca o primenire a sufletului, după atâtea încercări. Odată cu livada ce prindea viaţă, îmi zăream şi eu noul drum.
Într-o sâmbătă, pe la sfârşitul lui aprilie ne-am cinstit amândoi cu câteva ţoiuri, împăcaţi şi plini de speranţă la gândul rodului de peste câteva săptămânii. Livada îmi însorea sufletul, cătrănit de şomaj...

Babi i-a spus de zeci de ori povestea livezii, de fiecare dată îmbogăţită cu trăirile lui în faţa capriciilor vremii şi a vremurilor. Dacă ar fi fost scriitoare, ar fi scris, poate, această poveste a unui şir de eşecuri - a naturii, pe care el şi-a dorit s-o facă să rodească, a visului de a ajunge aviator şi a iubirii, pe care n-a reuşit s-o înţeleagă vreodată.
Dar punctul de răscruce în viaţa lui Babi rămâne livada înflorită şi roadele ei, arse de ger ca nişte speranţe destrămate: Îi ia mâna şi rămâne aşa, sperând că el a recunoscut-o. Zăreşte un început de zâmbet, încurajator... Sau i se pare. "Viaţa e vis..., iubirea o părere..", îşi spune, asemenea personajului din romanul Pădurea virgină, a lui Vicente Blasco Ibanez. Încearcă să alunge gândul ce o sâcâie: mai întâi, Petru, acum Babi... Din nou e silită să dea ochii cu...

Deschide fereastra şi îşi aprinde o ţigară. N-a văzut până acum fulgi de zăpadă atât de mari. Ba da. În urmă cu mulţi ani, pe platoul Bucegilor. Planează ca nişte fluturi albi peste platanii din parc, în noaptea care ar trebui să fie a bucuriei şi a speranţei într-un început mai bun..
Bine că Luca e pe munte, îşi spune, resemnată. Tocmai a împlinit nouăsprezece ani şi are nevoie de răspunsuri. De la bun început, a hotărât cu Petru să-i spună adevărul abia la majorat... Dar, boala şi plecarea lui, au silit-o să amâne din nou discuţia... S-a agăţat de ideea că adevărul mai suportă o amânare. Şi încă una... Motive a găsit mereu: prezenţa benefică a lui Petru în viaţa fiului ei, spaima de complicaţii în societate, o viaţă senină pentru Luca. Dar scadenţa a trecut şi el e supărat. Acum, va trebui să se descurce singură. Suferinţa fiului ei îi creşte vina exponenţial.

LUCA
Apare din senin, dar când îl întreb de Sonia, mama lui şi prietena mea, schimbă vorba, dând din mână a lehamite. Îşi aprinde ţigara şi pare că vrea să-mi spună ceva! Ezită. Nu are chef de vorbă, dar nici nu pleacă. Aştept. Pe neaşteptate, izbucneşte:
Ştii, Nona, sunt furios pe mama. Dar foarte, foarte furios!
De ce?, întreb speriată, ştiind că au avut o relaţie de camaraderie pe care eu şi Mugur o invidiam. Nu-mi răspunde. Continuă să tragă din ţigară, expirând fumul în rotocoale perfecte. Habar nu am ce-i trece prin minte. Tot ce sper e că nu va amâna confesiunea. Brusc, îmi trânteşte:
Tata trăieşte...
Vorbeşti prostii! Păi nu era mort? Ada ne-a scris că...
Exact, Nona! Petru a murit, dar totul, totul în viaţa mea e o minciună!
Ce minciună, Luva, de vreme ce Petru a murit?
Nu pricepi nimic, deşteapto!... Şi eu, care am tânjit toată viaţă după...
Stai, omule, fă-mă să înţeleg! Dacă Petru a murit, care tată trăieşte? La cine te referi? Doar nu ai alt tată, în afară de Petru?
Tocmai asta e, Veveriţo, că nu e o prostie... Am trăit în minciună...
Poate sunt eu proastă, dar zău dacă pricep...
E foarte simplu: tocmai am aflat că de ziua mea Sonia a vrut să-mi facă o surpriză! Ţine-te bine! A vrut să mi-l prezinte pe adevăratul meu tată! Nu mă întreba cine e, că habar nu am. Nu mă întreba unde se află, că nu ştiu. Tot ce ştiu e că am simţit că există un "tată fantomă", undeva
Şi, ai aflat cine e? Oricum, Petru s-a purtat cu tine ca un adevărat tată... Recunoaşte, Luca! Ai să-i reproşezi ceva?
Tocmai asta e... Petru a fost un tată minunat. Dispariţia lui a fost un şoc, pentru că n-am ştiut cât era de bolnav. Îţi aminteşti, că mă văitam de el bieţilor, Mugur şi Ionuţ - că aşa se întâmplă cu noi, băieţii, când simţim nevoia să ne dăm cocoşi, ne înfruntăm taţii doar pentru că sunt capii familiei, au pâinea şi cuţitul şi decid în locul nostru... Dar el nu era aşa, nu marşa la cocoşismele mele. Ne înţelegeam perfect, eram prieteni deşi, acum îmi dau seama, uneori era prea reţinut... Nu ştiu cum să spun, ceva nu se lega. Parcă ne despărţea un geam: ne vedeam, ne auzeam, dar nu simţeam că ne aparţinem. Numai eu eram de vină, cu fiţele şi puştismele mele de copil unic...
Nici vorbă, Luca! Cum să fii tu vinovat? Nu pot să cred... douăzeci de ani să nu transpire nimic? Poate ai înţeles greşit şi Sonia s-a referit la Babi? De fapt, ce ştii de presupusul tată, există sau e doar o metaforă?
Adevărul e, Nona, că nu am informaţii ci doar nişte semne, care nu se prea leagă: incompatibilitatea de la analiza sângelui, când Petru era în operaţie şi m-am oferit să fiu donator... Vorbele Soniei, în doi peri, când a încercat să mă consoleze, la înmormântare...
Luca, hai s-o luăm pas cu pas: în primul rând, acceptă că e posibil să ai un tată, pe undeva! Dacă există, trebuie să-l cauţi neapărat: nume, adresă, loc de muncă, familie etc. Te întâlneşti cu el şi-i spui câteva..., să intre în pământ de ruşine!
Vorbeşti prostii, Veveriţo! Nu suport nici ideea că există, după ce m-a ignorat atâţia ani. Nu am chef să-l întâlnesc şi nici nu mă interesează...
Eu zic să te mai gândeşti. Ce importanţă are momentul? Important e că există şi trebuie să-l cauţi...Ce ai aflat?
Nimic cert. Am unele bănuieli, după replica Soniei, când am refuzat să merg la cimitir. N-am suportat să văd cum e coborât în groapă şi lăsat acolo... Mama mi-a ţinut teoria chibritului şi m-a făcut nesimţit: că Petru merită puţin respect şi recunoştinţa mea, după ce m-a crescut fără nicio obligaţie, atâţia ani, bla, bla, de parcă îşi pierduse minţile! Înţelegi? Nebuna ignora detaliul cel mai important: că eu nu cunosc adevărul! Iar secretul lor îl simt ca pe o minciună ce mă înnebuneşte.
Totuşi, trebuie să existe o explicaţie, Luca...
Am pus cap la cap glumele lui Petru şi reproşurile ei în doi peri... Mi-a căzut fisa abia când m-a întrebat dacă faţă de alt tată, m-aş purta la fel... Nu-mi venea să cred! Mi s-a părut o blasfemie. S-a revoltat ceva în mine, la gândul că aş putea avea un alt tată decât Petru, pe care l-am respectat şi iubit. Eram prieteni aşa cum nu reuşesc să fiu cu ea.
E normal. Aveaţi preocupări comune - sport, tehnică, filme.
Nu-i vorba doar de asta, Nona. Aflu, la douăzeci de ani, că am un tată care trăieşte pe undeva. Dar eu nu vreau să ştiu nimic de el, nici dacă ştie că exist, nici dacă nu ştie. Resping şi ideea de a-l întâlni!
Luca, sunt sigură că există o explicaţie rezonabilă. Te-ai gândit că, bărbatul acesta, tatăl tău, nu ştie că exişti, cum nici tu n-ai ştiut despre el? Trebuie doar s-o asculţi pe Sonia, s-o înţelegi şi... s-o ierţi.
S-o iert? Asta-i bună! S-o ierte Dumnezeu, că m-a minţit atâţia ani...
Nu te grăbi să judeci, amice. Poate a aşteptat să creşti ca să pricepi... Sincer. Crezi că azi eşti suficient de matur ca să te pui în locul ei şi să înţelegi prin ce a trecut? Ce tânără femeie care iubeşte, alege să aibă un copil pe care, apoi, să-l crească singură?
În primul rând nu m-a crescut singură...
Singură, nu... Dar nu despre asta e vorba, ci despre bărbatul pe care l-a iubit, adevăratul tău tată...
Şi atunci, de ce s-a măritat cu Petru? Pentru mine, el rămâne Tata... Mereu am crezut că semăn cu el. Ştii, Veveriţo, de la moartea lui, mă tot întreb dacă Sonia l-a iubit, sau a fost doar umbrela ei de vreme rea? Dacă vrei să ştii, a fost un tată bun, rareori sever. Şi, Slavă Domnului, motive i-am dat destule! Acum, nu pot nici măcar să-i mulţumesc pentru felul în care s-a purtat cu mine... Iar aluzia ei la "tatăl fantomă" pur şi simplu m-a umilit. Şi m-a înfuriat. Asta nu pot să i-o iert.
Eu cred că n-ai înţeles la ce s-a referit Sonia... Sunt sigură că ea s-a referit la tatăl biologic. Nu crezi?

Dar Luca nu mă mai ascultă. Fumează ţigară după ţigară, în timp ce mă întreb cum aş putea să-l ajut. E revoltat că a fost minţit de toţi. Chiar şi de Buti, pe care o adoră. Confuz nu înţelege că, nefiind secretul ei, a fost silită să tacă. Decid să-l ajut, dar nu ştiu de unde să încep. Î îl aud:
Poate ai dreptate! Însă nu pot să uit că Sonia ţine acest secret de douăzeci de ani, când e vorba de viaţa mea...De fapt, cu toţii m-au minţit. Chiar şi Petru. Deşi, îl înţeleg. Nu era să-mi spună: Măi, băiete, nu eşti fiul meu, dar te accept aşa cum eşti...Înţelegi, Nona, în faţa lor, mă simt prostul proştilor..., cretinul cretinilor.
Bine, Luca, dar nu ai nicio vină. Spune-mi, chiar nu vrei să afli cine e şi cum arată tatăl tău? Să fiu în lo...
Ei, ia zi tu, isteaţo, ce-ai face în locul meu? Cum ai reacţiona? Evident că mă întreb: cine e, cum arată, unde locuieşte, cu ce se ocupă, dacă are alţi copii... şi alte sute de întrebări, idiotul de mine!
Sunt sigură că vei primi în curând toate răspunsurile...Trebuie să discuţi cu Sonia. Ascultă ce are de spus şi priveşte adevărul din perspectiva ei şi a timpului trăit de ei, acum douăzeci de ani. Poate că tatăl tău te-a căutat, ba chiar ţi-a urmărit evoluţia. Poate, nici nu ştie că exişti! Îţi dai seama? Se trezeşte la uşă cu un tânăr - major şi vaccinat, student şi, pe deasupra, şi arătos...
Ha, ha! Te distrezi pe seama mea, Veveriţo? Poate chiar aşa o să fac. Deocamdată am nevoie de timp, să rumeg povestea şi, poate, să-l caut. Dacă nu e doar o metaforă şi există, o să-l găsesc neapărat. Şi o să aflu eu dacă a ştiut că exist, sau nu! Salut, puştoaico!

Luca urcă două etaje mai sus, iar eu rămân cu un gustul amar al minciunii în care prietenul meu a trăit în toţi aceşti ani. De fapt, dacă mă gândesc bine, e secretul Soniei. Cât de corect ar fi fost să-i spună adevărul, când era doar un băieţel? Înainte de a vorbi cu ea, trebuie să tatonez terenul, cu Ada. Sunt prietene din copilărie şi sigur ştie ceva... Eventual, îi "rafistolez" jurnalul...
Apoi, o s-o provoc pe Buti. Mereu are chef să povestească despre Luca, "bulgăraşul ei de aur"... Până la urmă, dau eu de "tatăl fantomă"!
Până atunci, însă, îmi imaginez un happy-end, după gustul meu...

LUCIAN
Se trezeşte lăcrimând, cu senzaţia că a pierdut ceva esenţial... Nimeni nu l-a sunat, nici măcar Sonia. E noaptea de revelion, se apropie miezul nopţii, iar el e mai singur decât Miron Shneider, în căsuţa lui din munţii Semenicului! Oare bătrânul din desen i-a făcut cu ochiul sau are halucinaţii? Prostii. Doar n-o ia razna tocmai acum, când o aşteaptă pe Sonia. O sună iar. Inutil. O fi plecat la munte...Atunci, de ce i-a promis? Sau aşa a vrut el să înţeleagă?
Constată, din nou, că aşteptarea e mai obositoare decât munca...
Asta e! O să întâmpine noul an de unul singur, până primeşte un semn. Poate îşi va aminti de el vreun student şi îl va suna să-i ureze...
Trebuie să vii, Sonia! Te aştept! Mi-ai promis. Iar tu te ţii de cuvânt... Dacă tot ne-am reîntâlnit şi colaborăm la volumul despre diapirism, nu crezi că e cazul să aflăm cine suntem astăzi, după douăzeci de ani? Ce zici, de un astfel de titlu: Diapirism şi exerciţii de empatie? Sună destul de comercial?
Tu ştii că mereu am fost pasionat de munte. Când am descoperit că mă simt în largul meu doar cutreierând pădurea şi munţii, înnoptând la ciobani, într-o cabană rătăcită, mi-am trădat pasiunea pentru pictură şi am ales geologia. Nu e ciudat că pot umbla ore întregi fără să obosesc, fără altă mâncare decât ce oferă pădurea: ciuperci, miere, alune, fragi, mure sau afine? Oriunde m-aş afla în altă parte, am nostalgia muntelui. Doar el îmi oferă intimitate, îmi dă forţă, linişte şi senzaţia de fericire a imensităţii. Dacă eşti pe munte, te invidiez, Sonia...
Ştii, cred că asta e cauza pentru care nu mă port cum se aşteaptă cei din jurul meu! De cele mai multe ori mă simt un paria, pus la colţ pentru că nu intru în tiparele lor. Pe unii îi deranjează înfăţişarea mea boemă, limbajul frust, detaşarea de jocul intereselor, al ambiţiilor şi competiţiei pentru funcţii şi putere. Ei nu pricep libertatea pe care mi-o dă muntele, nici transferul de tinereţe primit de la studenţii mei! În oraş, dau mereu cu bâta în baltă, cum se zice. Înţeleg mai bine semnele pădurii şi ale muntelui, reacţia animalelor la vibraţiile pământului sau la schimbarea vremii... Orice fac, stratigrafie sau pictură, pentru că le fac cu bucurie, li se pare o joacă încât, adesea, nici nu mă iau în serios! Uneori, simt că mă detestă şi, în acelaşi timp, mă invidiază! Doar tu dai semne de înţelegere. E firesc, iubeşti muntele din adolescenţă. Ai inteligenţa şi sensibilitatea să vezi dincolo de aparenţe! Recunosc însă, că luciditatea ta mă irită...
Ei, da, mă enervează! Mai nou, constat că totul mă irită la tine: felul direct în care judeci oamenii şi naivitatea în relaţiile cu ceilalţi; modul în care aperi cauzele pierdute şi calmul cu care treci peste necazuri fără să te lamentezi. Şi mai ales, seninătatea ironică cu care trăieşti clipa, fără a lua lucrurile în tragic. Ca să rezum, mă enervează imaginea ta de femeie puternică şi intolerantă, pentru că "te-am citit"! E doar platoşa cu care te aperi! De cine, Sonia? Şi de ce?
Uite..., îţi pun puţină muzică, poate ecoul ei va ajunge până la tine. Bach? În niciun caz. Poate Brahms, cu dansurile lui ungare? Care sunt, de fapt, româneşti, deşi se uită adesea... Ori Vivaldi, cu Anotimpurile lui Mai bine îţi pun Sibelius, să fie în acord cu iarna...
Sunetele învăluie camera luminată a giorno, în timp ce, adâncit în fotoliul scoică, Lucian e convins că urmează să se întâmple ceva special. E emoţionat. Ochii îl ustură. Strânge pleoapele, urmărind amorţeală ce îl cuprinde E plăcută... Nu! Nu se poate! Ce cauţi acolo, Sonia? se aude, ori doar i se pare că el e cel care vorbeşte. Termină, domnule, cu joaca... repetă, fără să-şi ia ochii de la desenul ce pare să coboare de pe pânză. Linia de contur se desfăşoară lent, circular, se apropie şi se îndepărtează de el cu unduiri jucăuşe, ca într-un dans ciudat de cercuri şi spirale e gata să-şi reia forma iniţială, în timp ce, în jurul lui aerul vibrează ca şi cum, cineva atinge invizibile corzi de vioară...
Sunt beat sau am înnebunit?, se întreabă, confuz. Potoleşte-te, Sonia... şopteşte, în timp ce fluturi albi alunecă înaintea lui şi un fel de abur îi umezeşte ochii.