Cum nu s-a făcut bunicul neamţ

- Tu bărbat la mine, rosteşte femeia, cu voce îngroşată deodată. Emoţia îndrăznelii? Brunhildă mereu stăpână pe sine, îşi îndreaptă spatele în scaunul pe care se oprise, lângă uşa lăsată deschisă. Umbrele negre ale lumânării îi luminează bărbia ascuţită, puful blond crescut deasupra buzelor pline.

Prizonierul cu numărul 54 încremeni pe marginea patului. Nu înţelegea, nu ştia dacă are dreptul să refuze sau să se supună neobişnuitului ordin. Pentru că vorbele ei ordin erau pentru el. Femeia era acum stăpâna lui. Gândurile i se învălmăşesc, aleargă năuce sub fruntea brusc încreţită. Se uită la ea şi nu o vede. Îşi aminteşte doar...

Lagărul din marginea Regensburgului. Frică. Foame. Frig. A scăpat întreg, încă sănătos. La ferma femeii nu mai mănâncă frunze şi urzici nefierte, nu mai păşeşte desculţ prin noroaie şi zăpadă, păduchii nu-l mai chinuie. Acum doarme singur într-o cămăruţă. Curată. Soarele şi luna îi intră pe ferestruică. Pilota îl încălzeşte. Oboseala plăcută a muncii îl adoarme de îndată ce pune capul pe pernă...

Falnicul veston în care mândru defilase prin sat, capela, raniţa, puşca, baioneta, cartuşiera, moletierele înfăşurate sub genunchi până în bocanci. Pe care, nu mult după aceea, îi legase cu sfoară, grei de noroiul tranşeelor. Încercuirea. Capul explodat al locotenentului. Ar fi trebuit şi el să ridice mâinile, ca ei toţi, nu să-l ochească pe fritz cu nevolnicul lui revolver. Liniştea coborâtă peste Câmpia Icoanei. Obuzele nu-l mai asurzeau, gloanţele nu mai şuierau. Scăpase! Era viu! Pentru câtă vreme nu vroia să ştie.

Se număra printre cei 43.000 de soldaţi români căzuţi prizonieri. Norocos, nu? Drumul nesfârşit de la Slatina la Regensburg. Înghesuiţi ca vitele în vagoane, încălţaţi, îmbrăcaţi doar în noroi. Lagărul. Nu ştia în care dintre cele 172 ajunsese. Supravieţuia doar. Gustul urzicilor îl ştia de acasă, dar al lucernei, al trifoiului, nu. S-a obişnuit. Trebuia să rămână viu...

Dimineaţa când fritzul cel mare i-a întrebat ce meserie aveau. Un pas înainte cizmarii. Dulgherii. Croitorii. Cine ştie să lucreze pământul? Inima îi sugrumase gâtul, gura i se uscase. Prizonierul nr. 54 ieşi din rând. Încă drept, privire hotărâtă sub sprâncene negre...

Ferma din Donaustauf. Primii cartofi fierţi, primii pesmeţi. Ceaiul fierbinte de gălbenele. Căldura din grajd. Vişinul înflorit în noaptea de mai sub argintatul covor al stelelor...

Ce se întâmplă acum? Ridică încet capul, priveşte femeia. Maşinal, îşi mângâie mustaţa de cărbune, cu vârfuri răsucite în sus. Deschide gura. O închide speriat. Ce să spună? Ce să facă? Fermiera Hilde se ridică, stinge lumânarea. Şi iese. El rămâne nemişcat în întunericul tăiat de lumina lunii noi, cu ochii larg deschişi. Unde a greşit?

A muncit din greu, cu tragere de inimă. Din zori în noapte. Ca şi cum ogorul, livada, grădina de zarzavat, capra, gardul, casa, ar fi fost ale lui. Hilde l-a răsplătit. Cartofi calzi, fasole, carne, pesmeţi. Foamea nu-i mai secera stomacul. Frigul nu-l mai înţepenea. Picioarele-i călcau în bocancii coborâţi din pod. Dormea în cămară. Încăpea un pat, o masă cât o ciupercă, un scaun, o fereastră. Oare noaptea furtunii să poarte vina?

Fulgere aprindeau cerul, tunete zguduiau pereţii. Ca şi cum peste Donaustauf s-ar fi năpustit o întreagă escadrilă. Sau Pădurea Bavareză cu toţi brazii ei. Deodată, fermiera Hilde a intrat în grajd. S-a aşezat pe buturugă înspăimântată. Prizonierul nr. 54 a aprins lumânarea, zâmbind uşor: "Ce fricoasă-i stăpâna". Tăceau. Când tunetele s-au îndepărtat şi prin norii de smoală luciră câteva stele, fermiera s-a ridicat, poruncindu-i: "Vii cu mine!" Era stăpâna lui şi s-a dus. Până în cămăruţa asta cât o scoică pierdută în lumea măcelului.

Mâncau la aceeaşi masă, munceau amândoi cât şapte, ajutându-se unul pe altul. Cotele cerute erau mari, dar le rămânea şi lor ceva. Nu mureau de foame. În iarnă, întunericul cobora devreme, serile nesfârşite li se păreau. Aşezaţi la masa din bucătăria uriaşă, învăţau cuvinte din limba celuilalt.
- Cum se spune la Mann? l-a întrebat Hilde zâmbind. Nu o mai văzuse zâmbind. Îşi pierduse zâmbetul în 1914, când pierise Johann al ei.
- Bărbat, murmură stingherit, fără să ştie de ce, Prizonierul nr.54.

Hilde a scos o sticluţă suplă, verzuie, din dulapul de vase. Şnaps! Au ridicat păhărele cât nucile. Prost! Noroc! Femeia şi-a înmuiat doar buzele, el a răsturnat paharul în gura lacom deschisă. Licoarea ardea cu aromă de livadă-n toamnă. Îi plăcuse şnapsul nemţesc.

Uitându-şi cifra 54 de pe capelă, s-a aplecat peste masă şi i-a sărutat mâna sprijinită de castronul cu restul de varză. Hilde şi-a tras-o iute, ca şi cum ar fi atins-o un fier înroşit. S-a ridicat fâstâcită deodată, s-a îndreptat spre sobă. A pus încă un lemn peste jarul aproape stins. S-a aşezat din nou. Privind prin el. Cu faţă împietrită. S-a supărat? De ce? Aşa-i mulţumea şi nănaşei, coana preoteasa, duminica. Le mai dădea un colac, două. Speriat, cu ce greşise?, bărbatul a ieşit fără obişnuitul Gute Nacht.

Ajuns în cămăruţa lui, nu s-a dezbrăcat. A stat pe marginea patului, cu ochii lipiţi de steluţele dantelate de ger pe fereastră. Dacă îl trimite înapoi? Iar ierburi crude? Iar picioare goale? Iar somn pe paie ude?

Când cerul prinse rozul trandafirului din poartă, deschise magazia. Despică buturuga cea mai mare în bucăţi cât mai mici. Să vadă stăpâna cât este el de harnic. Broboane de sudoare i se prelingeau pe sprâncene, îi alunecau pe obrajii încordaţi.

Nu a văzut-o când a ieşit din bucătărie. Nu a auzit-o când l-a strigat. Abia la al treilea "Simion" a înfipt toporul în jumătatea altei buturugi. Cu paşi înceţi, nesiguri, s-a îndreptat spre bucătărie. Pe masă, în faţa scaunului unde se aşeza de obicei, o cană cu lapte. Fierbinte. Şi o porţie dublă de pesmeţi. Nu au schimbat nicio vorbă, ochii nu li s-au întâlnit ziua întreagă. El a curăţat zăpada strânsă în jurul casei, a pus-o în căruciorul meşterit dintr-o sanie veche, a răsturnat-o în livadă, printre copaci. Ea a spălat rufe. Tăcând, i-a dat ligheanul plin să le întindă. Fără să-l privească.

Când umbrele grăbitei înserări căzură peste Donaustauf, a dus roaba şi lopata în magazie. A auzit "Simion" când o închidea. Din pragul bucătăriei, Hilde îşi flutura mâna "Grăbeşte-te!" Pe masă, mâncare aburindă. S-au aşezat. Tăcerea se spărgea doar în clinchet de tacâmuri. Când mai avea doar câteva boabe de fasole în farfurie, Hilde s-a ridicat, venind spre el. I-a atins umărul, murmurând cuvinte neînţelese. Cu o necunoscută moliciune în glasul ei aspru. Simion nu se ridică de pe scaun. Împietrise. Speriat din nou. A ieşit pe uşă doar atunci când ea a plecat să strângă rufele. N-o putea privi. Dacă îl trimitea înapoi?

Au trecut zile şi nopţi. Aidoma una alteia. Până când florile merilor şi-au scuturat petalele în iarba lucindă sub ploaia caldă. Aerul parfumat împânzea locul. Îi era bine. Trăia. Să nu o mai supere pe stăpână.

Într-o seară însă, pe masă apăru din nou sticla suplă şi verzuie între cele două păhărele cât nucile. Îi mulţumi doar cu un danke rar pronunţat, cu ochii alunecând peste soba încă fierbinte. Atât. Nu-i mai sărută mâna. Vru să iasă. Hilde îl opri. Îi întâlni privirea stăruitoare. Albastră. Cer de vară secetoasă. Bărbatul tresări. Ochii Catincăi lui străluceau ca cerul însorit al unei dimineţi de mai. Şi umărul se crispă sub uşoara atingere a mâinii femeii.

Cu ce a greşit atunci? Prizonierul nr. 54 se ridică, îşi umple cana cu apă. Fără să o bea. Nu mai ştie de ce o umpluse. Se întinde sub căldura pilotei. Oare câte gâşte şi-au lăsat penele în ea? Şnapsul! Asta e! Numai şnapsul poartă vina ciudatei cereri a fermierei Hilda. Ce să facă, milostive Doamne? Cum scapă?

În zori, ideea: cutia din magazia de unelte. Draga de magazie! Îi plăcea să întârzie acolo. Mirosea a lemn proaspăt rindeluit, tavanul solid se înălţa cât biserica din sat. Pe pereţi atârnau, într-o perfectă ordine, coase, seceri cu lama totdeauna ascuţită, fierăstraie, greble, topoare şi dălţi şi câte şi mai câte: hamuri, unele vechi, căpestre din piele, scări, potcoave. Gospodar fusese fritzul Johann. Într-un raft cu ciocane şi cuie găsi, într-o dimineaţă, o cutie veche de ceai. Ponosită pe afară: o Gretchen durdulie de pe capac mânca biscuiţi cu jumătate de gură, una dintre cosiţe îi dispăruse, volanul şorţului se ruginise. O deschise. Înăuntru strălucea argintie.

Simion coboară din pat. Luna licăreşte încă dintre nori. Iese în picioarele goale. Să nu i se audă paşii. Deschide magazia. Caută febril cutia. Unde a pus-o? O găseşte, o mângâie, priveşte în jur. Unde s-o ascundă? În raftul cu vopsele şi pensoane Hilde nu se uită niciodată...

Din acea zi, Simion nu-şi mai mâncă toţi pesmeţii. Strecura câţiva în buzunarele încăpătoare ale salopetei kaki. De unde ajungeau în cutia de metal. Pe la sfârşitul lui august, frunzele păleau deja în adierile grăbitei toamne, Prizonierul nr. 54 o legă, era plină acum, o îngropă la rădăcina singurului nuc din livadă. Urma ceea ce era cu adevărat greu. Şi-a amintit: severul lor învăţător le arătase pe hartă cum izvorăşte Dunărea din Germania, leneş curgând prin Austria, prin Ungaria. În România ajunge balaur cu toane. Până când o înghit apele mării.
- Apa care e în marginea satului este Dunărea? o întrebă pe Hilde în timp ce încărcau vreascuri în căruţul cu două roţi, meşterit de el.
- Ce-ţi pasă? îl repezi ea. Din batic îi curgeau pe faţă broboane.
- O Dunăre curge şi în România...

Tăcu brusc: dacă femeia îi descoperă planul? Bănuiala, dacă va avea vreuna, trebuia stinsă. Şi se istovea din zori în noapte. Îndrepta. Repara. Aduna fructe pentru compotul iernii. Curăţa grajdul. La fel şi căldarea în care mulgeau capra. Tăia lemne. Le stivuia sub şopron. Curăţa podul. Puteai dormi în el. Iar nopţile... Ei, de nopţi nu mai amintim. Înghiţite de timp, s-au învăluit într-un tainic mister. Vinovat oare?

Într-o seară, tocmai sorbea ceaiul de muşeţel, o auzi pe Hilde:
- În zori, plec la Regensburg. Peste noapte rămân la sora mea. Ai tu grijă de toate.

În noaptea aceea, anevoie i s-a prins somnul de gene. Aştepta dimineaţa şi, mai ales, noaptea următoare. S-a sculat înaintea femeii, a fiert cartofii, a pus şi ceaiul la foc. Mâncă repede, cu ochii îndreptaţi spre ea. S-o vadă cât mai curând plecată. Cu greu i-a mai zâmbit când ea şi-a luat rămas bun. S-a uitat în jur. Frenetic a început să cureţe, să spele, să strângă merele căzute jos, să umple căldările cu apă, să rânduiască uneltele, vasele în bucătărie, a şters încă o dată praful. S-a uitat în jur. A uitat ceva? Da. A îngenuncheat în faţa icoanei Maicii Domnului. Îndelung i s-a rugat. Ştia că doar ea îl poate ajuta să scape cu viaţă şi de această dată. A dezgropat cutia, a umplut bidonul cu apă, a îmbrăcat haine găsite în pod. Ale lui Johann, desigur. A închis toate ferestrele, uşile, magazia de unelte. A încuiat poarta în urma lui numai după ce liniştea obişnuită, neagră, adâncă, a cuprins satul. S-a închinat încă o dată, s-a îndreptat spre clipocitul paşnic al Dunării. Dunărea care-l va duce acasă.

A mers pe firul apei toată noaptea. Spre dimineaţă, când cerul fumuriu începu să se albăstrească, iar ciripitul păsărelelor răsuna vesel, când auzi că în aerul, răcoros încă, încetase bâzâitul ţânţarilor, se opri la umbra unui tufiş des. A mâncat un pesmet, a băut o gură de apă, s-a încovrigat sub pătura subţire. Şi-a acoperit ochii cu braţul. În adierea potolită a vântului, o rază de soare i se plimba pe faţă. A dormit până s-a lăsat întunericul. O linişte adâncă. Doar cântul greierilor asurzitor dezlănţuiţi în iarba umezită de rouă.

Pesmet, gură de apă. În fiecare zi, în fiecare noapte, pornea la drum numai după ce valurile loveau neliniştit malurile, iar întunericul scânteia, aprins de îndepărtata strălucire a stelelor. Nu ştia prin câte ţări a trecut. Când auzea vorbă nemţească, cerea pâine şi apă. Într-o dimineaţă a mâncat ultimul pesmet. Cutia argintiu strălucea în trădătoarea ei goliciune. Furios, vru s-o arunce-n Dunăre. Dar nu, ea l-a salvat, e cutia lui fermecată, o simte prin raniţă mângâindu-i spatele obosit. O îndesă în raniţă cu mişcări domoale, aproape tandre. Când întâlni primul măceş, apoi fructele uitate prin copaci, cutia s-a dovedit folositoare din nou. Pentru că nu în fiecare dimineaţă avea norocul să-i stea în cale.

După săptămâni, primul bordei, înalt cât un stat de om. Pe o frânghie atârna o cămaşă peticită. Un câine slăbănog, legat cu un lanţ mai greu decât el, lătra disperat în albastrul însorit al zorilor. A bătut în uşă. Murmur de voci. Nimeni nu i-a deschis. A băut câteva guri de apă din căldarea de care se împiedicase lângă fântână. A pornit mai departe... Istovit, abia târându-se, se opri în faţa unei porţi. Bătu. Un om îi deschise.
- Mi-e sete..., murmură el. Îţi lucrez ce vrei... Ajută-mă...

Tremura sub hainele subţiri şi murdare. Târându-şi piciorul stâng învelit în obiele, omul îi dădu drumul în curte. Îl aşeză pe prispa proaspăt măturată, îi întinse un ulcior ciobit cu apă rece, rece, abia scoasă din fântână. Îi aduse din casă un drob de mămăligă rămasă de seara trecută. Pe un fund de lemn îi zdrobi o ceapă. Albă şi dulce pentru Simion. Nu-i simţea arsura.
- Spune, omule, de unde vii? Parcă de pe front, nu? Şi încotro te duci, că ţara-i sub nemţi.

Simion i-a povestit totul aşa cum vă povestesc eu vouă. Gospodarul îl privea, în parte neîncrezător. Avea însă nevoie de un om pentru arătura de toamnă. Îi aşternu o rogojină în colţul umbrit al prispei, îi aruncă şi o velinţă. Când s-a lăsat întunericul, s-a trezit bunicul meu...

Da, da, am uitat să vă spun că Prizonierul nr. 54 a fost bunicul meu. Iar mama ne povestea mereu întâmplarea de necrezut. Cum s-ar fi putut altfel când bunicul Simion a rămas eroul familiei?

A rămas acolo până i-a arat omului bucata lui de ogor. Era din nou mulţumit. Ciorba de urzici şi mămăliga caldă, trecută doar pe lângă un cartof, erau mai gustoase decât felia de carne gătită de fermiera Hilde. Îmbrăcat cu o haină roasă, zdrenţuită, cu o pălărie numai găuri, atâta găsi gospodarul să-i dea, plecă mai departe, spre satul, casa şi ai lui. Ferindu-se întruna, urmă cursul Dunării. Urcă pe malul Prutului, muncind la casele ieşite în cale pentru apă şi mâncare.

Într-o seară târzie, de sfârşit de octombrie, iată-l acasă. Intră pe poarta uitată deschisă. Azor nu l-a lătrat. Sărea pe el, dădea bucuros din coadă. Îl mângâie. Din câţiva paşi, ajunse pe prispă. Bătu în uşa grea de lemn, ţintuită în metal. O dată. De două ori. Dar luminiţa pe care o văzuse încă din uliţă se stinse. Bătu din nou. Dincolo de uşă, niciun sunet, tăcere deplină. L-a cuprins teama. Unde sunt ai lui? Cine le locuieşte casa? Disperat strigă atât de tare "Eu sunt, daţi-mi drumul" încât toţi câinii satului lătrau de parcă hoţii pământului năvăliseră acolo. Bătu din nou.
- Eu sunt! Eu, Catincă! Eu, tatăl vostru. Deschideţi! Vreţi să îngheţ afară?

Bunica s-a repezit şi a aprins lumânarea, a tras zăvorul. Sălbatic s-a repezit în braţele bunicului. Copiii au alergat şi ei, l-au îmbrăţişat, trăgându-l în tindă. Să-l vadă la lumină, să-l întrebe.
- Vorbim mâine... Acu îs ostenit...
- Nu pot crede că eşti aici, că-i adevărat, repeta bunica în timp ce-l îngrijea. De la cartea poştală de-acu doi ani, nu mai ştim nimic. Primarele te-o dat dispărut... Aşa ne-ai scris: "În curând o să vin şi eu acasă. Să-i iei încălţări lu' ăl mic. Ia-le la toţi, să ştie că au venit Sfintele Sărbători. Sănătoşi şi bucuroşi să le întâmpinaţi, că eu vin acasă, să ştiţi voi, Simion." Aşa ne-ai scris... Nu-l credeam pe Primare că nu mai eşti... Ştiam că tu trăieşti, sigură eram...

Bunica nu mai contenea. Îi pusese în faţă borşul de urzici în care înota un peştişor şi boţul de mămăligă încălzit pe sobă. Şi vorbea necontenit:
- Am primit-o şi pe cealaltă c.p., a mai veche..: Ţi-o aduc, o păstrez la oglindă. Uite-o, noi o citeam în fiecare seară: "Scumpă soaţă şi dragi părinţi, în primul rând vă pot comunica că sântu sănătos până în prezentu. Am primit c.p. şi plicu pe care mi le-aţi scris. Suntem tare mulţumiţi că sunteţi sănătoşi. Iar pe Dumitru şi pe ăl mic îi doresc, dar nu ştiu când să-i mai văd. Catincă, ai grijă şi îmbracă-i de iarnă şi Frusinei să-i cumperi ceva de încălţat. Şi Anuţei şi dragii de Zoiţa. N-o uita pe Maricica. Vinde Porumbaca, nişte paie. Fă şi tu cum crezi că-i mai bine. Până acum vam scrisu mai desu iar de aci înainte să îmi credeţi că nu prea mai am c.p., iar când îmi scrieţi mai ataşaţi câte una c.p. ca să vă răspund că nam de unde cumpăra. Spune că totui bine..." Ai mai scris şi altele, le-am prăpădit.

A doua zi, încă nu se luminase, în timp ce se ospătau cu mămăliga de dimineaţă, aburindă pe fundul cel nou, Bunicul le povesti totul. Aşa cum a fost. Sub tăcere a trecut doar nopţile petrecute în ultima vară la Donaustauf. El îşi făcuse datoria. Stăpânul e stăpân. Trebuie să-l înşeli cumva când vrei să scapi de el.

Viaţa familiei reintră pe făgaşul normal al sărăciei. Au răsuflat uşuraţi numai atunci când Ferdinand şi-a răsplătit ostaşii cu două hectare de pământ. Munceau ziua întreagă, toţi, întreaga familie. Dar seara, la masa principală, tot mămăligă şi cartofi... Bunicul într-o seară răbufni:
- Iar mămăligă? Pâine când mâncăm?... De când am venit acasă mi-e foame întruna...
- De ce n-ai rămas acolo? răsună, neobişnuit de aspru, glasul Bunicii. A ieşit cu ochii în lacrimi.

Frusina îşi privi tatăl ca şi cum l-ar fi văzut prima oară, era parcă altul decât cel pe care îl ştia ea.
- Chiar aşa: de ce nu te-ai făcut neamţ, Taică?