Trei întrebări puse de nepoata mea

Dimineaţă de vară la Constanţa. În vizită la rude, prin anii 2000. Ca în fiecare zi, imediat după ce ne trezim, ieşim pe terasă să privim marea prin spaţiile lăsate între casele de vizavi şi să luăm micul dejun. În locul aerului salin ne pătrunde însă de data asta pe nări un miros greu, de ars. Iar vederea spre mare ne este împiedicată de o perdea de vălătuci de fum care se ridică în valuri de pe faleza de la Tataia. Ne temem să nu fi luat foc vreo casă. Ieşim repede afară să vedem ce se petrece. Arde vegetaţia de pe marginea falezei. Focul a ajuns până la câţiva metri de case. Mă pregătesc să sun la 112, când întâlnim alţi vecini, la fel de îngrijoraţi ca noi, care ne spun că au sunat deja, şi să nu mai sunăm şi noi. Revenim în casă. Nu mai plecăm la plajă, aşa cum voiam să facem. Aşteptăm să vedem ce se întâmplă cu focul. Pare ceva destul de grav.

După o oră sau mai mult, timp în care fumul înecăcios e înlocuit de limbi de foc transparente, tot mai ameninţătoare şi înalte, nepoata mea, mirată, mă întreabă: "De ce nu vin pompierii? La noi, în Berlin, trebuie să ajungă în cel mult 12 minute..."

După o vreme, vedem apărând dinspre capul străzii, la pas, întâi un pompier, apoi încă unul. Sunt în combinezon, cu căştile în mână. Privesc înspre locul de unde iese fum, apoi înapoi. Par uşor dezorientaţi. De după ei apare un poliţist cu un telefon mobil la ureche, şi cu o mână în buzunar. Îl auzim când trece prin dreptul balconului nostru, unde face o pauză, ca să răsufle: "Colţul străzii e blocat pe maşini parcate, autospeciala n-are loc să treacă. Ce ordonaţi?"

Nepoata mea întreabă: "Dar au voie să vină aşa, ca la plimbare? Credeam că la intervenţii trebuie să alerge..."

Până la urmă, ajung şi pompierii la foc. Îl sting cu greu, după mai multe ore. Nu mai mergem la plajă în ziua aceea. La prânz mâncăm cu geamurile închise, înconjuraţi de un miros intens de fum, care va dispărea cu adevărat doar după prima ploaie.

Peste câteva zile, îmi conduc nepoata la aeroport. Pleacă cu una din cursele charter care încă mai zboară în timpul verii de la Constanţa. Ne aşezăm la rând. În timp ce avansăm spre femeia poliţist care controlează actele, nepoata mea mă întreabă: "De ce poartă pantofi cu toc? Poate alerga aşa după un infractor, dacă se întâmplă ceva? N-ar trebui să fie echipată cu bocanci?"

(Bucureşti, octombrie 2019)