Dedesubt

Obsesia spaţiului subteran este străveche şi are două resurse: prima ar fi ambiguitatea spaţială a peşterilor, cărora umanitatea le datorează adăpostirea ancestrală, mult înaintea apariţiei construcţiilor exterioare; respectiv, a doua resursă ar fi legătura, nu întru totul desluşită, între arhitectură şi moarte: Adolf Loos o vedea ca fiind cauzală (originea arhitecturii este în mormânt), pe câtă vreme Jean Baudrillard credea că toate obiectele de arhitectură au ceva de mormânt în ele. Cu siguranţă, funcţia de camuflare şi cea funerară sunt de găsit în catacombele Romei antice şi sunt păstrate în memoria genetică a creştinismului originar. Exemple convingătoare ne vin de pe insula Gozo (Malta) şi ale sale temple hipogee, unde nu e vorba doar despre moarte şi sacru, ci şi despre incredibile efecte acustice, încă verificabile.

Tema morţii şi învierii este tratată arhitectural la catedrala din Brasilia, a lui Oscar Niemeyer: cobori dedesubt, în întuneric, pentru a ascende, apoi şi a ieşi în naosul propriu zis, dându-i parţial ocol, intrând, adică, în turbionul menit să te ridice spre cerul prefigurat de forma de hiperboloid parabolic a edificiului suprateran. Cu alte cuvinte, ascensiunea în spirală, începută subteran, e menită să te înscrie pe traiectoria ascendentă a sorbului ceresc. Geometria dimprejurul găurilor negre e asemenea, o ştim azi, dar cum o ştiau Gaudi, la începutul secolului şi Niemeyer, la jumătatea acestuia?

De la Aggartha tibetană la teoria pământului gol, prefigurată şi în Călătorie spre centrul pământului (Jules Verne), în care s-ar afla o civilizaţie alternativă (sau, ca în teorii naziste, chiar aceasta, a noastră), întreaga istorie, ba chiar şi divertismentul, presărate sunt de catacombe, tuneluri, praguri şi treceri, miraculoase sau nu, dintr-un tărâm - spaţial şi/sau temporal - în altul (Being John Malkovich).

În esenţă, este o arhitectură a golurilor geologice, a crevaselor amenajate, sau una deliberat excavată (ceea ce este oximoronic, potrivit lui Hegel, pentru care arhitectura presupune adăugare de materie, nu evacuarea ei); o arhitectură căreia, aşadar, îi lipseşte exterioritatea, exprimată prin faţade: staţiile de metrou, bunăoară, adăposturile pentru vreme de război, subsolurile de tot felul. Sau este vorba despre tuneluri care leagă subteran destinaţii, fără altă funcţie decât aceea de eschivă dinaintea ex-punerii primejdioase, de la suprafaţă: spaţii de fugă, la propriu. În cetatea Budei, unul dintre cele mai de succes trasee turistice este cel subteran: medieval, deodată cu cetatea, el a fost intens utilizat (deşi, în cele din urmă, inutil) în rezistenţa contra asediului Armatei Roşii, eliberatoare.

Napoli este construit peste oraşul grecesc Neapolis, care poate fi vizitat subteran, a cărui încrengătură de tuneluri a fost, de asemenea, folosită în cel de-al doilea război; tot acolo există şi un tunel de metrou abandonat, după cum asemenea sunt şi la New York, prilejuri de thrillers. Tema acestor tuneluri revine, de altfel, pe jumătate ironic, în romanul lui Umberto Eco Pendulul lui Foucault, unde vecinul taxidermist al eroului principal îi pune acestuia întrebări cu tâlc: cât de aglomerate erau oraşele care şi-au făcut metrou în secolul al XIX-lea (Londra, Paris, ba chiar şi Budapesta), de era nevoie de un asemenea efort edilitar de excavare, de coborâre în subteran? Răspunsurile fumegoase ale taxidermistului ne trimit, fireşte, în registrul delirului interpretativ pe care îl reprezintă teoriile conspiraţiei, dar întrebarea subzistă.

Şi la noi se fac, în mediile dacopate, asemenea conexiuni cu subconştientul colectiv, sub forma tunelurilor de sub Bucegi. Ele fie traversează Carpaţii, pornind de pe la Sinaia (unii dau ca sigur startul de sub mănăstire); fie conduc la o sursă de energie telurică pe care o ştiau recolta şi străbunii daco-geţi. Dar există şi forma, mai credibilă şi, oricum, consemnată istoric, a tunelurilor de sub unele oraşe extra-carpatice. Acestora, suzeranitatea otomană le-a interzis fortificaţiile, adică apărarea dinaintea ei; or, nici aristocraţia, nici burghezia urbană emergentă şi cu atât mai puţin voievozii nu au avut de gând să aştepte mazilirea fără să facă nimic, aşa încât au excavat tuneluri. Cel al lui Ipsilanti, care lega curţile voievodale de casele lui, pe sub Dâmboviţa, este documentat istoric. Cel care pleacă de la Palatul Ghica-Tei spre a ieşi la Plumbuita - de asemenea: intrarea în tunel poate fi văzută şi astăzi, printr-o fereastră cu sticlă structurală practicată, la restaurare, în pardoseala parterului. Tunelul s-a surpat, dar, pe când era funcţional, permitea trecerea unei trăsuri, căci fugi, dar iei şi ceva agoniseală cu tine...

Fostul primar Oprescu a vorbit la un moment dat despre proiectul unui traseu turistic subteran în centrul istoric al Bucureştilor, deşi e greu de deosebit, fără o cartografiere prealabilă, ce era tunel continuu şi ce a devenit, după raderea Bucureştilor medievali şi construirea celui eclectic, pivniţă doar. Despre tuneluri pornind din(spre) Cişmigiu a scris şi istoricul amator Silviu N. Dragomir, prezentând ca argument şi ceţoase fotografii, din care nu se înţelege nimic; dar nu la dânsul, cât la Densuşianu şi a sa Dacia preistorică avem a căuta semnificaţii mitice ale spaţiilor subterane de pe teritoriul actual al României.

În faţa primei clădiri a Băncii Naţionale la ce ne uităm, când privim subterana prin sticlă? Bolţile de cărămidă şi arcele ample sunt pentru spaţii de depozitare, sau sunt parte dintr-un plan de evacuare subterană, la o adică. În orice caz, există şi e practicabil, măcar sub forma barurilor şi a cluburilor de noapte, dar şi a galeriilor de artă de la Hanul Gabroveni, un Bucureşti scufundat, subteran, fragmentar acum, dar care se adaugă experienţei celui suprateran, încă şi încă şi încă în ruină.