Cum se întâmplă în atâta amar de vreme, care parcă s-a dus ieri, geometria proiectului a fost variabilă, La început, am crezut că va fi tribuna masterului numit Antropologia spaţiului sacru, pe care îl pornisem în 2001 cu, pe atunci, tovarăşul meu de arme, profesorul Florin Biciuşcă şi cu vrednicul de pomenire, căci s-a dus la cele veşnice în 2019, +Mitropolitul Emeritus Chrysostomos de Etna, CA, care fusese la început aici Senior Fulbright Scholar, apoi chiar director executiv al Comisiei Fulbright din România. Cu +ÎPS Sa am legat o relaţie nu doar de colaborare, ci şi de afecţiune, care a durat până la moartea sa şi care a cuprins-o, ocrotitor şi patern, inclusiv pe soţia mea. Dar, despre asta, altădată.
La început, rubrica asta a şi fost, şi îi regăsiţi pe Florin Biciuşcă şi pe Nicolae Tulban printre semnatarii de text iniţiali. Am vrut mai mult, nu s-a putut şi nu am menţinut frecvenţa colaborărilor externe. Între timp, lucram, ca foşti colegi la Colegiul Noua Europă, cu Ciprian Mihali; prin el, cu Octavian Groza şi Bogdan Ghiu, pe teme de urbanologie, iar alegerile de atunci păreau că deschid un drum alternativ pentru cultura urbană în România. Ei bine, grupul nostru se numea 4SPACE, în cazul în care vă veţi fi întrebat vreodată despre numele rubricii; oricum, găsiţi şi câteva texte colective în arhivă. Ciprian şi cu mine am continuat activitatea, inclusiv cu două cărţi comune, nu putem promite că nu va mai exista şi o a treia, dar vieţile noastre publice şi private s-au dus pe traiectorii diferite, cum o fac vieţile şi, deşi am rămas buni prieteni, nu mai putem face fapte de vitejie ca acum 20-22 de ani, când ne-am cunoscut, tot prin NEC. Dar şi aici e o temă separată.
Aşa că rubrica a rămas doar a mea şi aşa este şi acum. Nu este o tribună, cum sperasem la început, dar arhiva ei are o dinamică interioară pe care o urmăresc uneori. Acum, practic, cuprinde aproape toate textele mele antume care merită să fi văzut, cum să îi spun? - lumina tiparului, sau a monitorului, poate? Începe cu prima mea carte, Arhitectura şi puterea (Agerfilm 1992, apărută cu zi înainte de a pleca un an la Oxford şi, apoi, în SUA: au urmat, din ea, scenariul şi comentariul filmul cu acelaşi nume, regizat de Nicolae Mărgineanu, film care a luat Marele Premiu ex-aequo la Festivalul de film de arhitectură FIFAL 4 şi încă unul, după acesta, la Sendai, în Japonia), pe care am urcat-o şi la rubrică anul trecut (la provocarea dlui arhitect Alexandru Panaitescu, care vedea o ediţie nouă tipărită, pe care am refuzat-o, însă) şi ajunge la zi cu acest text, primul scris în 2020. Temele mari sunt cele la care v-aţi şi aşteptat, coincizând cu zonele mele de expertiză, cum se spune, mai academic, obsesiilor profesionale: filosofia spaţiului, sacrul, arhitectura religioasă, actualitatea profesiunii de arhitect în România şi provocările contemporane la adresa proiectării, fie acestea sociale, politice sau economice, fie tehnologice sau, pur şi simplu, rezultate din flexiuni (viclenii?) ale istoriei, pe care încă nu le pot înţelege, încă, dar care pot prea bine duce la schimbarea totală la faţă, sau la dispariţia acestei meserii în formele astăzi practicate. Am mai scris şi despre studenţii mei, căci mă consider în primul rând profesor (sper să mai am timp să ajung chiar un învăţător, măcar pentru câţiva dintre doctoranzi).
De asemenea, se poate vedea cum aceste teme sunt schiţate undeva, spre a reveni, mai clar formulate sau argumentate (aşa sper eu) altundeva, dar pentru asta ar trebui ca, realmente, să aveţi răbdarea să parcurgeţi toată arhiva, confruntând-o şi cu cărţile scrise şi cu antologiile. Proiect mai constant decât acesta nu a fost, pentru mine, decât colecţia Spaţii imaginate, pe care am îngrijit-o, din 1999, la Editura Paideia, graţie domnului profesor Ion Bănşoiu, directorul editurii, şi doamnei Eugenia Petre, redactorul tuturor cărţilor mele paideice şi a tuturor celor din colecţie, cărora le mulţumesc şi aici. Şi închei, cum şi trebuie, pentru prietenie, pentru încredere şi pentru discreţia cu care îmi aminteşte că-s în urmă cu predatul textelor la rubrică, chiar domnului Răzvan Penescu, pentru aceşti 15 ani de aventură săptămânală la 4SPACE, în atelierul revistei Liternet, precum şi, alături de prietena Delia Oprea, ca editor al celor două cărţi digitale Liternet ale mele (click pe coperţi pentru acces în pagina fiecăreia):
În fine, frumos e să mulţumeşti cititorilor unei rubrici de 15 ani. Sunt, realizez, nu tocmai numeroşi, dat fiind specificul rubricii, deşi am încercat să o menţin ca ton accesibilă tuturor studenţilor mei (publicul-ţintă, o recunosc, dacă n-am tras în gol) şi tuturor celor interesaţi de faptul de cultură dincolo de foarte egocentristul domeniu al literaturii (care se confundă pe sine cu cultura, cel puţin la noi), sau doar al umanioarelor. Dar câţi sunt, câţi au fost şi câţi vor mai fi rămas, după 15 ani, le (vă!) mulţumesc tuturor. Ne revedem peste încă 15? Hai, că glumeam, nu vă speriaţi...