Probabil copilăria mă acoperea la început ca un cearşaf invizibil, apoi încet-încet mi-a rămas mică. Picioarele şi braţele mi-au crescut, şoldurile mi s-au lăţit, sânii s-au rotunjit pe sub piele. Copilăria s-a retras treptat şi s-a redus cât un petic pe stern, un plasture pe care l-am purtat lipit până când s-a contopit cu pielea, a intrat în interior, sub cuşca toracică şi s-o fi culcuşit în jurul timusului. Acolo trebuie să fi rămas mult timp, o membrană insignifiantă şi sidefie, învelind glanda copilăriei care funcţionează sub foc continuu, cu toată lăcomia spre mai mult, mai mare şi mai repede, până la adolescenţă. Cam atunci am cunoscut-o pe ea, în primul an de liceu. Avea ochi albaştri sub un breton tăiat strâmb şi palme puternice cu unghii chinuite şi piele crestată, sărată de ţărâna devenită imposibil de spălat. Toate râdeam de mâinile ei şi mai ales de tonul strigat cu care le răspundea profesorilor că e din satul acesta, unde sunt eu acum, pe maidanul cu căpriţe. Mă întreb dacă nu cumva timusul o fi secretând pe lângă hormonii copilăriei şi cruzimea cu care noi, fetele de la oraş, râdeam de mâinile ei muncite şi de vocea învăţată să se facă auzită peste câmpurile cu iarbă aspră.
Nu cred că satul s-a schimbat mult de atunci, de când fetiţa cu breton strâmb mergea în căruţă la culesul porumbului sau la săpatul viei, poate cel mult să fi îmbătrânit, pe uliţe nu am văzut nici măcar un copil, doar adulţi cu aer preocupat şi bătrâni care stau pe pat, la poartă, cu privirea în gol. Probabil nici ea nu mai e tânără, nu mai arată ca în poza pe care mi-a dat-o la sfârşitul liceului şi pe dosul căreia a scris mic şi ridicol: "O piedică în calea uitării".
Satul seamănă cu satele vecine şi cu toate celelalte sate sudiste, e aproape la fel cu cel din care am plecat când braţele şi picioarele nu-mi crescuseră atât de mult, iar copilăria îmi venea ca o cămăşuţă fină pe care o purtam, fără să mă incomodeze, dedesubtul celorlalte haine. Sunt sigură că eram îmbrăcată cu ea când m-am mutat la oraş, o simţeam lipită de piele şi ştiu că am mai fost nepermis de mult timp copil, chiar dacă deseori aveam doar în gând replici şi râs de copil şi numai eu mai auzeam vocea interioară veselă, de clinchet cu râs.
Acum stau pe maidanul cu iarbă aspră şi hrănesc o căpriţă cu arahide sărate, mă gândesc la colega mea cu bretonul strâmb şi mă întreb cum mi s-o fi extirpat copilăria. Poate mă înşel şi nu este deloc o intervenţie brutală, ci un fenomen natural, o fi rămas atât de mică şi de translucidă, încât fiziologia unui trup de adult a topit-o într-un proces firesc cum e cel care formează şi elimină lacrimile sau chiar un proces patologic, dar nu neapărat neobişnuit, cum sunt cheagurile de sânge care circulă orbeşte, fără scop, ani de zile prin periferia ţesuturilor, până când scapă în vreun organ vital, se înfig acolo şi blochează totul, un accident care li se întâmplă multora. Poate să-mi fi ieşit cum iese o batistă sau o bancnotă din buzunar, întâi cu un colţ, apoi pe jumătate şi, din neatenţie, a căzut şi s-a pierdut, e stupid, dar perfect posibil, câte lucruri stupide nu ni se întâmplă?! Poate a fost o operaţie dureroasă, dar eu m-am anesteziat să nu simt, o operaţie lungită pe decenii, care a început când bunicii mei, bunicii vecinilor şi toţi bunicii din sat s-au mutat unul câte unul în deal. Casele lor au rămas pe loc, la moştenitorii a căror foame de nou şi modern a înghiţit ferestrele, curţile şi faţadele muruite cu lut, iar eu veneam pe acolo, mă făceam că mai cunosc locurile, salutam, zâmbeam şi schimbam falsităţi, dar totul îmi era din ce în ce mai străin. Apoi şi casa copilăriei mele a început să se înghită singură sau ce o fi înghiţit-o, un amestec de bălării, nebunie şi alcoolism, de fiecare dată când o re-vedeam un nerv necunoscut îmi răspândea o durere acută din piept către toate degetele văzute şi nevăzute cu care pipăiam lumea. Semn că atunci chiar se întâmpla operaţia, anestezia scădea în intensitate dar eu, ca să nu simt durerea, mai luam o doză din realitatea imediată, mai deschideam telefonul cu fluxul lui nebun de imagini şi cuvinte şi-mi foloseam degetele ca să navighez prin prezentul virtual.
Căpriţa asta trebuie să fie copil încă, nu mă pricep la animale, îmi dau seama după pofta cu care mănâncă arahide şi biscuiţi săraţi, termină tot ce îi ofer în palma întinsă şi cere iarăşi într-un mod ghiduş, dar nu lipsit de cruzime, luându-şi avânt şi încercând să mă împungă. Îmi vine să râd şi să-i zic "dă-o naibii de copilărie", dar apoi văd un moşneag cum traversează maidanul, gârbovit, aproape acefalic, ţintit către poarta de fotbal în care nu s-au mai înscris goluri de-o viaţă, şi-mi vine să-i strig: "Domnule, omule, unchiule, bătrânule, chiar tuturor ni se extirpă la un moment dat copilăria?"
Dar tac, doar bag mâna în buzunar şi mai scot un pumn de arahide.
