Mi-e frică de cuvinte
Mi-e frică să vorbesc despre mine
Mi-e frică de cei care pun întrebări
Mi-e frică de zgomotul roţilor şi de cei care râd
Mi-e frică de coloşii de beton de la capătul drumului
Mi-e frică de ochii sticloşi care mă fixează în somn
Mi-e frică de gări
Mi-e frică de cei care trec nepăsători
Şi de cei care se apropie
Mi-e frică de pierduţii care mă pândesc în întuneric, rânjind
Gata să-şi înfigă unghiile şi dinţii în singurătatea mea
Să umple totul de ruşine, silă şi sânge.
Mi-e frică de ce au făcut cu viaţa
Cei care intră în odăile mele înarmaţi
cu cuvinte de beton, colosale
cu roţi, cu furnale, cu fiare vechi
cu dorinţe pline de funingine
cu geamuri sparte
cu spaime mai mari decât cele care îmi fierb în oase
şi care îi fac să lovească cu sete
şi în tot ce văd intact şi curat
Mi-e frică de locurile aglomerate
Mi-e frică de smiorcăiţi şi timizi
Mi-e frică de bătuţii de soartă
Sunt nopţi în care frica face din mine ce vrea
Hienele adulmecă de la mare distanţă
Nesiguranţa, disperarea, foamea
Mi-e frică de momentul acela când ţip şi nu se aude
Când spun NU şi nu contează
Când fug şi picioarele nu mă ascultă
Când se lasă frigul de după
Există un singur om de care nu mi-e frică
Şi acela nu sunt eu