N-a fost zi în care să nu faci un screen shot nevinovat, să nu trimiţi cuiva apropiat cuvintele cuiva îndepărtat.
Când cineva ţi-a greşit sau ţi s-a părut că îţi greşeşte l-ai denunţat celor de încredere.
Sau poate chiar ai ales să-l execuţi public.
N-ai avut nici o ezitare să scuipi flăcări şi fiere în văzul tuturor atunci când vinovatul mai mult sau mai puţin dovedit ţi-a pătat rochia imaculată.
N-a fost zi în care să nu pui la zid un vinovat real sau imaginar.
N-a fost zi în care cineva să ţi se destăinuie şi să nu ai convingerea că suferă de prost sau de greşit ce e sau de nebun ce e.
Eşti convins că în locul lui ai fi procedat mai bine.
Eşti sigur că ştii cum e în locul lui.
Ai certitudinea că ea e o mare proastă.
Poţi jura că e pradă a unor idei greşite, că ele şi doar ele o duc de râpă.
Te întrebi, naiv cine e poliţia gândirii.
Nu e nimeni la cârmă, nu dă nimeni ordine.
Ai vrea ca toţi să fie clonele tale în secunda asta. Să-ţi trăiască ambiţiile, să se înfrupte din laşităţile tale.
Să mănânce din blidele tale cârnăciorii tăi, să aibă coşmarurile tale.
Să aibă nepăsarea şi indolenţa ta pe care le numeşti savant detaşare sau crizele tale de ficat.
Când cineva ţi-a adus cea mai mică atingere ai umplut tot târgul.
Când iubita te-a părăsit ai făcut-o curvă.
Când iubitul te-a părăsit l-ai făcut dobitoc şi ai scuipat.
Şi continui să scuipi prin somn şi să oftezi refugiată în braţele altuia: "dobitocul dracului"!
Sau să loveşti cu furie în necunoscuta de lângă tine ca şi cum ar fi "curva aia".
Nu îţi porunceşte nimeni asta.
Mâna care apasă butoanele de screen shot e a ta.
Şi ale tale sunt visele în care dai foc oraşului.
Şi ale tale izmenele care atârnă deasupra prăpăstiilor.
Nu mai trebuie să se obosească Sfânta Inchiziţie cu torturile
Oamenii pot fi corupţi să scuipe tot şi dacă îi îmbeţi
Dar nici măcar nu trebuie îmbătaţi
O fac singuri.
Cum au dat de libertate au şi dat pe gât trei litri de whisky
S-au spart în scheme
S-au drogat cu tot ce s-a nimerit, cu idei, cu vraja mării, cu mulţi ani trăiască
Cu aşa zisa comunicare
Muci s-au făcut.
Chiar şi foştii inchizitori.
Se dau cu capul de stâlpul libertăţii şi înjură acolo, fiecare în legea lui.
Nimeni nu ascultă pe nimeni.
Nu mai pot sta drepţi unul lângă altul.
Fiecare ţopăie, chiuie, se zbate, se târăşte ca o dihanie gata să crape de apoplexie.
Apocalipsa prin distracţie.
Apocalipsa prin anestezie.
Apocalipsa prin amnezie.
Apocalipsa prin comunicare.
Toţi au microfoane şi spaţiu de emise.
Un vis împlinit.
La cea mai mică undă de spleen fiecare dă iama în vieţile vecinilor ca un tramvai deraiat.
Noaptea gem mesageriile de poveştile cu final aşteptat ale insomniacilor.
Google înregistrează.
Există câte un leac pentru orice, spune Big Brother.
Deşartă-ţi inima frate, până rămâne deşartă.
Nu mai au un secret de împărtăşit.
Totul e la vedere acum, cunoscut. Şi fiecare e fratele mai mare al fiecăruia.
Prin toate difuzoarele bunii cetăţeni, care stau de gardă strigă: pierdeţi controlul, oameni buni, daţi-vă drumul nu e nici o ruşine
Noi ne-am civilizat.
Noi suntem permisivi suntem umanişti nouă ne pasă.
Nu strângeţi în voi, nu încercaţi să reprimaţi.
Desfrânarea e calea spre fericire, bine şi adevăr.
Spuneţi tot, arătaţi tot, scoate-ţi-vă toate izmenele în stradă şi fluturaţi-le ca pe drapele.
Big Brother te bate pe umăr, hai, bă, take it easy, nu te mai înverşuna aşa
Life is fun
Te ispiteşte: nu vrei tu să fii iar copil, nu vrei să ne jucăm puţin? de-astea.
Nu mai simţi fir de durere şi te distrezi frăţioare...
E chiar fun, pe bune, o să vezi.
În fiecare zi poţi ieşi cu altă femeie.
Din fiecare femeie poţi face ce vrei tu: tratat de fizică, aeroplan, ştergător de parbriz. Faptul poate avea acelaşi efect ca un crack de calitate.
Fiecare frate spune cu mândrie: pe noi, cei din generaţia X, nimeni nu ne ia în sclavie
Noi milenialii vom schimba lumea, vom face din ea grădinile Semiramidei.
Cine e la cârmă te întrebi, în momentele de trezie
Cine să vrea să ne ia în sclavie
Şi ce să facă cu noi aşa beţi
Că nici o armă nu putem ţine în mână
Sau vreun instrument de tortură
Ne-alunecă degetele pe butoane
Cei fericiţi, la beţie, cad într-un somn profund, ce să faci cu ei?
Rar mai găseşti pe câte unul treaz şi ăla e ocupat cu salubritatea
Curăţă străzile de sânge şi de murdărie
Dezinfectează rănile celor care s-au accidentat în încercări de împerechere ratate
sau dându-şi singuri în cap cu ce au găsit la îndemână
Sindromul de panică vine uneori dimineaţa, alteori după orele de muncă, dar cel mai des atunci când ar trebui să fii treaz şi să înfrunţi o clipă liniştea, propria răsuflare.
Atunci timpul ţi se arată în chip de răufăcător
Din aşternuturi, din lămpi, din mobile, din cănile de ceai încep să urle alarme
Perdelele scot sunete înfiorătoare
În corpul tău locuieşte o dihanie care te sufocă încet, îţi bea măruntaiele cu guri mici, îţi usucă şi mototoleşte pielea
Şi îţi dai seama că e mai grav cazul decât cel cu rochiţa şifonată
Şi vocea lui Big Brother nu mai e chiar aşa blândă îţi porunceşte: trăieşte, trăieşte, trăieşte naibii ceva
Şi atunci te ridici ca un somnambul şi bâjbâi printre toate acele lucruri care ţipă şi gem
Ferestrele şi aragazul şi cărţile din rafuri se perpelesc ca lovite de bici
E un vacarm teribil
Şi te gândeşti ştiu atâtea limbi degeaba şi am atât de multe de împărtăşit altora care au prea multe de dat
Nimeni nu are nevoie să primească nimic, ci doar să fie primit
Te învârţi puţin prin cartier, confuz şi sigur dai peste careva care vrea să-ţi dăruiască
Toată furia şi spaima pe care le-a agonisit
Şi tot amarul
Şi ce mai are el de vărsat
Te întrebi de dacă aşa a fost mereu şi răspunsul vine întotdeauna ca un rânjet sarcastic
Nu e niciodată adevărat.
Întreabă-te de ce. Întreabă-te cine e Big Brother.
Pune-ţi mâna pe un umăr, pe piept sau pe o coapsă şi spune-i pe nume.