Decolteu la subraţ

Nu eşti nici foarte tânăr, nici bătrân şi încă ţi se pare că tinereţea e ca nişte plete pe care le dai pe spate, nu le tunzi. Trec într-un plan secund, dar nu dispar. Însă cât te amăgeşti tu că mare lucru nu s-a schimbat faţă de anii când îţi creşteau muşcate direct din suflet, universul casnic se goleşte şi acele extensii ale cuibului: mătuşile, tantile, doamnele, domnii, nea'ii care îţi umpleau spaţiile sociale şi se învârteau în cerc domestic pe deasupra nevoilor tale, au dispărut. Agenda telefonului e un cimitir digital şi felicitările de Crăciun rămân în rafturi pentru că nimeni nu mai locuieşte la adresă şi nici nu se mai bucură de efectul magic al unui plic alb în cutia poştală.

Aceşti eroi de praf care făceau giumbuşlucuri la petrecerile din sufrageria ta şi aceste babe monumentale care îţi umpleau cămara de dulceţuri speciale şi îţi trimiteau găini de ţară gata pregătite şi mere cu pete şi nuci în coajă şi haine de lână şi feţe de masă cu cusături de mână au plecat ca păsările spre ţările calde. Nu îţi smulgi părul din cap şi nu urli, dar rămâi cu sufletul întărit de un apret amar, ca draperiile CFR care nu se mişcă, doar ecranează ca nişte bucăţi de tablă.

Am rămas cu multă lână pe care nu are cine să o mai transforme în rochiţe şi căciuli. Am căutat pe siteuri de handmade pe cineva dispus să le lucreze. Nu merită, mi s-a spus. Nu lucrez cu materialul clientului, a susţinut cineva. Am închis firma, mi-au scris unii. Am mers la o mercerie şi am rugat-o pe vânzătoare să mă anunţe dacă află de vreo clientă dispusă să lucreze contra cost pentru cineva. Şi am ştiut că nu o să mă sune nimeni.

A doua zi mă sună un număr străin. O voce sigură, fără raluri, mi-a spus cu multe cuvinte corect folosite contextul în care a ajuns la numărul meu. Da, da, e dispusă să lucreze pentru mine, la comandă, cu materialul meu. Îmi anunţă programul pe care îl are în perioada următoare şi prezintă expertiza în materie de pulovere şi mileuri. Ani lungi de experienţă, un CV impresionant şi o tenacitate care ar trezi fiara HR din şeful meu chiar şi la 3 dimineaţa. Pare de o vârstă incertă, dar conectată la trenduri şi nevoi contemporane în materie de tricotaj şi instagram.

Rămâne să o sun cât de repede pot, să stabilim când am putea să ne întâlnim. Ajung acasă şi strâng cu entuziasmul în ascensiune toate iţele şi firele pe care le considerasem un tezaur muribund. Le sortez cromatic, pun copiii la treabă şi eu ţin sculul bine întins pe braţele amplu deschise, Copilul Mare trage firul ascultător şi face ghemul, Copilul Mic se învârte simultan în mişcare de revoluţie şi rotaţie şi încurcă ghemul. Lucrăm neobosit. Seara caut model de cardigan pe Instagram şi Facebook.

A doua zi o sun. "Vă ţin minte", îmi zice şi tonul ei sună victorios. Au trecut cam 20 de ore între convorbirile noastre, dar nu mă descurajez, la urma urmei bacteria uitării ne ameninţă pe toţi şi e bine să recunoşti cu voce tare când uitarea încă nu te-a doborât, ca o validare a succesului. Adică o fi viaţa asta o adunătură de chestii care o iau la vale pe Panta Rhei în ritm alarmant, dar eu ţin minte! Memoria e o armă de supravieţuire când timpul te aleargă şi te sperie, de după blocuri. Şi în faţa ei, uitarea se dizolvă ca bacteria sub antibiotic.

Doamna simte nevoia să facă minuta ultimei convorbiri, cea de ieri. O aştept. Stabilim unde şi când să ne vedem, să aduc şi modelul şi materialele.
- Nu îmi luaţi măsuri?
- Nu. Sunt expertă, v-am zis. O să îmi dau seama imediat care sunt dimensiunile când vă văd. Dar aduceţi un pulovăr care vă vine, dar nu aveţi nevoie de el, să îl am ca exemplu.

Fac tot ce îmi cere. Ne întâlnim. E o doamnă elegantă şi rotofeie, pare jovială şi estimez că are 70 de ani. Îi explic ce vreau, nu prea pare interesată, mă asigură că ştie să facă orice, a lucrat absolut orice la viaţa ei. Ce vreţi să facem? Un cardigan. Cardigan? Aha, da, ştiu şi cardigan. Un fel de pardesiu subţire, aşa. Ia arătaţi-mi poza pe Instagram. Da, exact. Am mai făcut pardesie aşa. Culoarea lânii merge cu modelul, e veselă. Da, sigur vă ajunge. Nicio problemă. La cei 80 de ani ai mei am făcut de toate. 80??? Incredibil.

Se bucură de compliment şi drept răsplată îmi împărtăşeşte din tainele meşteşugului greu de realizat: vă fac aşa, cu bandă ornamentală pe 12 ochiuri, pe fond de tricot pe dos. Şi aici pe mijloc fac aşa, pe 6 ochiuri pe fond de tricot pe dos. Pe ambele părţi!

Îi spun că nu mă pricep, dar nu sunt pretenţioasă. Îmi place orice, numai să fie aproximativ precum cardiganul din poză. Dar ea nu se lasă, stabilim toate detaliile, si cu ce voi purta cardiganul, si câţi centimetri să aibă manşeta, dacă îl voi purta cu cordon sau nu, cât de lung să fie. Nu cred să mai fie vreun detaliu neatins. Sigur, va ieşi minunat! mă asigură şi ne despărţim.

Peste trei zile sună din nou.
- Duduia Anita, sunt doamna care vă lucrează. Am sunat să vă spun că lâna e pe mâini bune, e în siguranţă la mine. Să nu vă faceţi griji, că nu ne cunoaştem şi că poate aş fi vreo neserioasă. Să aveţi toată încrederea, chiar vă rog!

Şi mă mai asigură o dată de "reuşita garantată a succesului, graţie multiplelor cazuri de comenzi dificile" cărora le-a făcut mereu faţă cu brio. Chiar şi când clienta s-a îngrăşat enorm în timpul efectuării comenzii. Sau când s-a cocoşat de la cifoză şi nu i-a mai stat cum trebuia rochia pe spate.

O asigur şi eu că nu îmi fac nicio grijă, că am toată încrederea.

Apoi viaţa fără cardigane îşi intră în cursul firesc. Alte mărunţişuri ne încarcă zilele. Brusc sună telefonul:
- Domniţa mea, sunt doamna care vă lucrează. Vreau să întreb, că eu mereu întreb clientul, să nu existe discuţii şi să nu fac vreo prostie: ce grosime să fie manşeta?
- Nu contează, cum ştiţi dumneavoastră că trebuie să fie grosimea unei manşete de cardigan.

O vreme nu mai aud nimic de la ea şi nici eu nu o sun, să nu pun presiune. Nu am nicio grabă. Mă bucur mocnit că dau un rost ghemelor cu fire colorate pe care le-am moştenit.

Într-o luni dimineaţă sună telefonul. Aceeaşi voce clară, de secretară la Uniunea Scriitorilor, mă întreabă:
- Domnişoara Anuca, vreţi să fie închis sau deschis pardesiul?
- Închis? Păi cum îl bag pe cap, ca pe o rochie?
- Da, aşa mă gândeam şi eu. Dar am zis să întreb, să nu fac vreo prostie.

Şi o vreme lungă iar nu mai aud nimic de la ea. Am şi uitat, aproape, dar mă ţine alertă la imprevizibilul vieţii Copilul Mare:
- Dacă păţeşte ceva, că doar are 80 de ani, tu nici nu ştii unde stă. Adio cardigan culoarea somonului, adio şi pulovărul de model. Poate în sfârşit te vei îmbrăca şi tu cu chestii din vremea noastră.

Nu vreau să îi dau dreptate Copilului Mare, însă trece o vreme lungă până când Zâna Iţelor iată, mă sună. Nici nu am preluat apelul, că îi strig Copilului Mare:
- Mă sună că e gata cardiganul! Na, că n-are nimic doamna, e sănătoasă tun şi n-o să rămân fără cardigan.

Şi preiau apelul, auzind o voce calmă precum a roboatei Andreea de la Vodafone.
- Duduia Anişoara, sunt doamna care vă lucrează. Aveţi un produs în lucru la mine. Vreau să vă întreb, ca să nu fac vreo prostie. Vreţi şi mâneci la pardesiu?