Pere de jucărie

- Ooo, dar hai la noi, nu ne-am mai văzut de un car de ani!, ne întâmpina tataie pe toţi, când intram pe poartă, deşi cu trei ore înainte, când plecam toate trei la biserică, ne spunea: Poate azi mai taie şi popa din slujbă, poate nu staţi toată ziua.

Şorţul lui bleumarin de tâmplărie şi şapca erau lipite de el, ca în fiecare zi, precum nişte copii vechi care nu îi dădeau drumul.
- Dă-ţi şi tu şorţul jos, că-i duminică!, îi răspundea mamaie la salut şi micul alai cocoşat intra pe poartă. O gălăgie măruntă şi voioasă începea. Şi pentru mine, o bucurie ca o pată de zăpadă în aprilie, deşi niciunul dintre musafiri nu venise pentru mine.

Mamaie nu se întorcea niciodată singură de la slujbă, mereu luam cu noi vreo rudă care stătea pe muchie, vreun vecin fără nevastă sau cu nevasta bolnavă, vreo cerşetoare de la Pârscov sau de la Robeşti, care avea de mers pe jos după slujbă două sate până ajungea acasă. Toţi făceau haltă la noi, mâncau, se odihneau şi pe la trei-patru plecau spre casa lor. Căsuţa de aur se umplea. Bunica lua masa de lângă perete şi o punea de-a lungul patului, ca să încăpem toţi. Apoi punea de mămăligă şi eu băgam lemne pe foc. Intrau în vorbă cu mine şi îmi lăudau hărnicia, apa începea să fiarbă, toată lumea făcea cumva ceva, deşi era duminică şi nu făcea nimeni nimic. Când renunţa la ironii, tataie se alătura grupului şi se aşeza la masă, turnând ţuica în pahare mici, desperecheate. Timpul se liniştea şi uita să curgă, participând la adunarea noastră duminicală într-o cameră cu 3 mobile în care părea să încapă toată tihna lumii.

Când nu veneam acasă de la slujbă cu cineva care urma să stea cu noi la masă, mamaie mă lua de mână şi străbăteam satul în două. Drumul urca şi şerpuia bezmetic, treceam pe lângă râpe roşii unde femeile luau pământ pentru lipit casele, treceam pe lângă curtea fără garduri a lui Căcărează, pe lângă casa Andronilor, pe lângă funicular. Intram aproape în pădure. Mergeam la Niculina. Era sora mai mică a bunicii mele. Locuia singură în ultima căsuţă din sat, la buza pădurii şi desigur lupii nu intrau în sat ruşinaţi de bunătatea ei. Era înaltă cât mine şi părea să emane lumină, deşi locuia în întuneric. Firele de curent electric nu fuseseră trase până sus, în deal, atât de aproape de pădure. În casa ei, totul era o miniatură şi ea însăşi era o miniatură. Până şi sărăcia ei senină era tot o jucărie de mici dimensiuni, că deşi nu avea aproape nimic, nimic nu părea să lipsească. Mă jucam cu polonicele ei făcute din tărtăcuţe lungi, tăiate în două. Când plecam, ne dădea nişte pere mici şi dulci, tot din lumea ei minusculă. Păreau nişte pere pentru păpuşi. Noi nu aveam aşa ceva, tataie cultiva soiuri nobile, le vindea toamna în piaţă la Buzău, altoia perii, ştia să îi trateze ca un cosmetician cu clientelă fină. Perele Niculinei erau fragile şi sălbatice, crescute incomplet, ca o promisiune numai, aşa cum era atunci tot ce ţinea de marginea satului. Veneam cu perele în palme, atentă să nu le strivesc. În drum spre casă, treceam pe lângă curtea lui Dragoş. Se plictisise de moarte cât lipsisem şi mă aştepta ţâfnos.
- Unde aţi stat atâta? Că mămica s-a întors de la biserică de juma de zi.
- La Niculina, îi răspundeam cu aerul că tocmai coborâsem din trenul de Paris.
- Şi ce ţi-a dat?
- Pere de copii.
- Pere de copii?? Fă Anamario, vai de capul tău. Te bucuri ca proasta. Pentru nişte amărâte de pere eu nici până la gară nu m-aş fi dus. N-are tac-tu mare pere?! Ce faci cu amărâtele alea? Nu ţi-a dat şi ea măcar nişte gogoşi? Nişte dulceaţă? Pere?! Pere de copii! Auzi la ea!

Şi se dădea de ceasul morţii că doar atât am primit, în timp ce perele aduse de mine cu grijă ca pe nişte ouă de aur tocmai de la Niculina de pe muchie dispăreau în gura lui una câte una.