La piaţă, pentru Irina

Din toate activităţile domestice legate de mersul casei, cel mai mult îmi place să merg la piaţă. Nu doar îmi dă un sens, nu doar mă readuce într-o stare de sănătate firească, mai ales la cap, ci mă pune în contact cu universul. Dacă vrei să ştii cum arată adevărata Românie, nu mall-ul e oglinda, ci piaţa. Nu mai zic de atemporalitate, că nu m-ar crede nimeni. Piaţa să n-aibă timp?? Tocmai piaţa, care e conectată strâns la mersul economic al lumii, la agricultură, la politic? La mine în cap nu e aşa. Eu simt piaţa ca pe o enclavă cu surse proprii de autoalimentare, acolo parcă nu există boli, moarte, frică, apocalipsă, ameninţări geopolitice. Lumea trăieşte intens la umbra frunzelor de salată, sub stropii de pe coaja căpşunilor, lumea se hrăneşte cu imaginea mormanelor roşii de ardei, ridichi, se respiră aerul de pâine coaptă şi muzica pieţei este strigătul peste tarabă al celor care vând sursa vieţii cu mâinile lor înnegrite de pământ. Nici concurenţă prea mare nu e. Dacă femeia cu basma nu mai are busuioc, strigă peste trei rânduri de tarabe frumos aranjate la consăteanul ei:
- Costică, mai ai tu, mă, busuioc, că al meu s-a terminat? Are fata asta nevoie.

În piaţă se repară obiectele vieţii, se revopsesc, se copiază chei de la casele lumii, se găseşte orice, se imită luxul, se inventează variante mai ieftine la lucrurile inaccesibile, se repară ceasuri, deşi prin piaţă nu trece timpul, se repară fermoare, se face tiv la fuste, se găsesc mileuri şi alte obiecte de care nu mai are nevoie nimeni. Nimeni. De aceea îmi place în piaţă.

Săptămâna trecută m-am dus să caut baterii mari AA pentru păpuşa Irina şi baterii mici LR13 pentru tableta ei, ca să poată Irina să o înveţe pe fiica mea literele, cifrele şi formele geometrice. Baterii mari s-au găsit uşor, la alimentară, cele LR13 au fost la fel de greu de găsit ca nişte schiuri Pitic din comunism. Toţi ştiu exact ce cauţi, au avut, dar nu mai au. Întreb la alimentară, nu, nu au. Întreb la toneta improvizată a omului care vinde orice. Aveţi baterii mici LR13? Mi-a răspuns româneşte, tot printr-o întrebare: la ce vă trebuie? Pentru tableta Irinei, poftim. N-avem, a răspuns scurt omul care vinde orice. Întreb la ceasornicărie. Doamna ceasornicar e o bătrână cu voce afectată de ţigări, ceasornicăria e cât un veceu de serviciu de mică, lumina e slabă. Aveţi cumva baterii de ceas, mici, LR13? Doamna îmi răspunde fără să mă privească, zicând neutru: da, avem. Aveţi??? Avem, continuă ea netulburată. Cât costă una? 20 de lei, continuă ea şi mai netulburată. Eu m-am tulburat totuşi. 20 de lei??? Una? Îmi trebuie 3. Mai bine cumpăr o păpuşă nouă! Doamna nu a zis nimic, având aerul nemuritor şi rece al celui care vorbeşte cu nişte viermi meschini. Vreau să ies şi din spatele ei, deşi n-ar mai fi avut loc în ceasornicărie decât umbra doamnei, aud o voce mică, bărbătească:
- Mergeţi la arabi, poate au ăia.

Am vrut să văd cine e curajosul care a anihilat avântul comercial al bătrânei ceasornicărese. Părea Iepurele Alb din Alice în Ţara Minunilor. Era un bărbat mic, cu mânuşi albe, aplecat foarte mult deasupra unei măsuţe minuscule, cu o veioză la fel de minusculă pe ea, în spatele ceasornicăresei. Ai fi zis că stă cu fruntea lipită de masă pentru că pică de somn sau îi e rău sau se roagă, dacă nu vedeai (greu) că repară un lănţişor. Era bijutierul.

Am mulţumit şi am ieşit în vacarmul pieţei, ca după o expulzare. Întreb pe cineva unde e magazinul arabilor. Nu ştia. Caut eu personal, văd farmacie, magazin de vinuri, Second-Hand cu perdele, farmacie, Centru Optica, farmacie, Poşta, chioşc de ziare şi reviste, farmacie, Second Hand. Şi gata, începe zona cu flori, fructe, legume, pâine, brânză. Unde sunt arabii? Întreb pe altcineva dacă ştie.
- Arabi? Ce arabi? Nu avem aşa ceva in piaţă.
- Mi-a zis cineva că aş putea găsi baterii mici la arabi.
- Aaaa, libanezii. Chiar mă miram, ce arabi, dom'le, că nu există arabi la noi în piaţă, slavă Domnului! Uite, acolo e magazinul libanezilor.

Intru. Un întreg palat de mii de lucruri inutile şi urâte şi fragile era păzit de doi libanezi graşi care stăteau pe două scaunele foarte joase, astfel încât tejgheaua le venea cam la nivelul pomeţilor. Nu m-au băgat în seamă. Contrastul a înveselit-o pe fiica mea, care a dat entuziasmată din picioare, în cărucior, răsturnând pe post de bună ziua un morman înalt de farfurii de plastic. Deasupra tejghelei am văzut patru sprâncene ridicate a război. Am crezut că libanezii vor da pe loc foc Ardealului. Însă de sub masă s-au ridicat spre noi două voci dintr-o dată înmuiate, ca ale unor bunici:
- Ci faci fetiţa, nu-i blace la noi? De ce strică fetiţa? Nu-i blace, nu?

Am strâns rapid zecile de farfurii, încercând să limitez mişcările copilului în spaţiul periculos de aglomerat. I-am întrebat dacă au baterii LR13. Din tonul cald şi blând cu care se adresaseră copilului, libanezii au redevenit foarte plictisiţi şi fără chef de comerţ.
- Avem, s-a auzit o voce de sub masă, nu ştiu a căruia dintre cei doi.

Pauză.
- Şi îmi daţi şi mie trei?

Fără energie, unul din ei s-a ridicat şi a căutat în dulap.
- Boftim. Batru lei.

Mă uit, văd că scrie AG11 pe ele. Libanezii susţin că-i tot una cu LR13. Oricum, nu mai au chef de negoţ, deja s-au întors unul spre celălalt şi reiau în libaneză o discuţie întreruptă de mine mai devreme. Peste masă le văd scăfârliile ca nişte ouă scufundate pe jumătate în apă sărată.

Când cumperi ceva din piaţă, stai mereu în suspans, ca la examen. Eşti expus hazardului mai mult decât în alte situaţii comerciale. Oare chiar funcţionează ce ai cumpărat? Nu se dezmembrează până acasă sau nu se strică în primele ore?

Acasă introduc cu ceva emoţie baterile mari în păpuşa Irina şi bateriile mici în tableta ei. Dacă ar fi acasă, soţul meu ar putea să facă o criză de nervi, căci dintr-o dată Irina strigă din toţi plămânii ei de păpuşă:
- BUNĂ, HAI SĂ NE JUCĂM! DACĂ APEŞI PE MÂNUŢA MEA DREAPTĂ, POT SĂ TE ÎNVĂŢ CIFRELE, LITERELE ŞI FORMELE GEOMETRICE!

Ei, cum să nu-ţi placă pieţele?

(Bucureşti, 2017)