Versuri în sanie

În fiecare an începea să ningă noaptea, după câteva zile în care înainte să încuie uşa pentru culcare, pe treptele casei, mamaie privea spre cer şi zicea că s-ar putea să ningă la noapte. Aproape niciodată nu apărea prima ninsoare ziua, când eram şi eu şi Dragoş treji, ca să ne putem bucura de la început. Dimineaţa trăgeau de mine mult să mă scol şi când nu mai aveau argumente cu care să îmi motiveze trezirea, spuneau: ia să vezi ce e afară. Năvăleam la fereastră de lângă pat, pe care flori mari de gheaţă la care iarna lucrase toată noaptea, ca o Penelopă albă, se topeau alunecând pe pervaz. Afară lumea se schimbase. Pe cuşca lui Ţăndărică era un strat gros de alb şi el dădea năuc din coadă, cu blana nemişcată, ca un lup. Mă privea prin fereastră, eu îi făceam cu mâna ţipând de bucurie, el mă privea mut. Doar coada lui făcea cercuri prin aer şi mătura pe la spate zăpada din faţa cuştii.

Mergeam spre grădiniţă şi prima reacţie, când lăsam în spate căldura sobei şi mă propteam în peretele de ger alb, era să nu pot respira. Nici privi. Intram într-un monolit de frig care îmi zgâria faţa. Da, era frumoasă zăpada, dar m-aş fi întors la căldură în casă, sub plapuma-cocon care încă îmi păstra forma corpului şi căldura lui. Nu mai aveam cum să mă întorc, ziua crăpase şi după primii paşi nu poţi să te mai întorci, când ai pornit pe un drum, îl continui. Mergeam în urma lui mamaie şi tăceam amândouă, se auzea doar scârţâitul cizmelor mele Polar prin particulele nepresate de zăpadă şi parcă intrasem într-un laborator în timpul procesului, amândouă mergeam drept, dar puţin stângaci, cu teamă să nu stricăm ceva nu era al nostru. Mamaie deschidea cu greu poarta. Drumul era deja început de navetiştii care alergaseră la primul tren, prin noapte, şi acum ningea în continuare în urmele paşilor lor. Vedeam cum iarna se chinuie să şteargă urme, să rămână peste tot intact şi compact, cum ţin femeile la curăţenia muzeală din camerele bune, dar satul îşi vedea de treabă, oamenii călcau, împroşcau zăpada cu picioarele, pisicile o spulberau de pe garduri. Călcam şi noi pe urmele navetiştilor: mamaie în ale lor, eu în ale ei. În drum spre Dragoş, satul părea burta unui iepure imens.
- Nea, zăpadă, omăt. Toate astea înseamnă acelaşi lucru, încerca să mă ţină mamaie trează. Tăceam, cu singura sursă de căldură propria respiraţie ca un fum al unui foc minuscul, în interior.
- Fă Anamario, ia uite cât a nins!, năvălea Dragoş din curte, cu zăpadă pe haină, de parcă el ar fi făcut-o sau ar fi asistat în curte toată noaptea la naşterea zăpezii, cum făcea uneori când vaca lor avea viţel. Era fericit, mai fericit ca mine şi căciula lui de Piticot îi ascundea complet părul de aur. Tot drumul până la grădiniţă se oprea să facă bulgări cu care speria câinii de prin curţi. Arunca în pereţii caselor, în crucile din cimitir şi alerga ba în faţa noastră, ba în spatele nostru, strigând morţilor:
- Ia d-aci, nea Gligore, fix pe cruce te-am nimerit! Stai, bre, nea Vasile, tu-ţi crucea ta!

Mamaie îl certa că vorbeşte ca un huligan şi el se potolea puţin, mergând în urma noastră şi plictisit de mofturile ei. La grădiniţă ne scuturam zăpada de pe cizme cu o măturică.

Iarna şi zăpada şi dimineţile prin ger aveau să dureze o veşnicie. Eram la începutul lor şi ştiam că aveam mult de aşteptat până când tufănelele din grădină, îngheţate şi rămase verticale şi rozalii sub un strat de gheaţă aveau să se topească odată cu zăpada. Drumul dimineţilor urma să fie tot mai îngust printre munţi de zăpadă prin care tataie săpase şanţuri să ne strecurăm afară. Dăduseră drumul câinelui şi de pe dealul de alb se uita în jos la mine, mirat că aşa stau lucrurile şi locuim acum pe etaje suprapuse. Dragoş era fericit că de sus unde se afla putea atinge creştetul caisului şi atinge tocul de sus al ferestrei. Ca un uriaş, privea dinafară înăuntru şi îi bătea tare în geam lui mamaie, ca s-o sperie când ea învârtea concentrată în mămăligă, lipită de sobă.

Era atâta tăcere pe burta acestui iepure uriaş, că nici cocoşii nu mai strigau ca în zilele nealbe. Liniştea din jur creştea cu tensiune, deşi nimic nu se întâmpla. Zile întregi aveam o durere surdă în corp. Venea Crăciunul, urmau să vină şi ai mei, urma să o rog pe mamaie să îmi dea voie să merg cu colindul cu Dragoş şi ea se lăsa greu convinsă, urmau pregătirile mesei de Crăciun şi prinderea celor câteva globuri în perdele şi aşezarea câtorva crenguţe de molid în vaze, cu mama şi somnul agitat dinaintea cadourilor. Ştiam că toate astea urmau să se întâmple, mi le doream, dar aş fi vrut să mai stăm puţin până să se întâmple.

Iarna, tata mă ducea cu sania în poduri. Pe sania cu spătar, mama arunca o blană de oaie. Să nu intraţi în pădure, să nu vină lupii. Tata urca dealul cu mine pe sanie. Străbăteam satul în urcuş şi tata saluta vecini şi le răspundea cu vorbe din ce în ce mai gâfâite. Urcam pe deal şi o vreme nu ne mai întâlneam cu nimeni. Acolo burta iepurelui era şi mai mare şi mai curată. Ne opream într-un punct şi ne uitam de sus la sat, o gogoaşă sub pudră de zahăr. Fumul care unea casele cu cerul, câinii fără stare erau singurele forme mişcătoare. Urcam iar în sanie şi tata mă trăgea după el până intram în pădure, depărtându-ne de ce spusese mama. Mă întindeam pe spate şi vedeam vârfurile brazilor unindu-se deasupra mea, ca modelul din macatul lui mamaie. Îmi plăcea să mă ningă în ochi, dar iarna nu părea să fie acasă, nimic nu mişca, nu se auzea, pădurea îşi ţinea respiraţia, de frică să nu vină lupii. Auzeam paşii egali ai lui tata prin zăpada neatinsă şi vedeam deasupra căciulii lui aburul respiraţiei. Tata recita versuri cu spatele la mine, trăgând conştiincios sania, cuvintele lui împodobeau brazii. Adormeam. Nu ştiu cum ajungeam înapoi acasă, partea aceasta de călătorie o făceam întotdeauna în somn, cu ultimele versuri în minte.

Ştiam cum începe iarna şi cum continuă, ştiam mirosul gerului din bucătăria de vară, unde acum se depozita carnea şi în mijloc trona o copaie cu osânză ca o zăpadă grasă, ştiam cum sfârâie carnea în presa unui grătar mic împins în jarul din sobă, în acele zile de după, când bucuria asta în urcuş dispărea, mama şi tata cu care stătusem în casa mare, încălzită, se întorceau la oraş, dispărea crema de zahăr ars şi friptura şi cozonacul şi televizorul şi cutia cu table şi cititul lui tata din cărţile noi, până să înceapă filmul. Rămânea burta iepurelui, iar carnea aceea care sfârâia în sobă vreme lungă până să se facă, în timp ce mamaie, tataie, bunica, Dragoş erau în altă parte, avea ceva sfâşietor şi prelung, ceva ce cumva înţelegeam foarte bine.