Aeroterma

Nu ştiu altă situaţie care să mă trimită instantaneu în extaz decât aceea când, din noiembrie până în martie, dau drumul la aerotermă. Toată lumea cunoştea cuvântul aerotermă în copilăria mea şi mulţi aveau procurat ilicit acest fruct interzis graţie căruia supravieţuiam cam 5 luni pe an. Aeroterma era o cutie a fericirii, roşie, cu trei butoane, cu un zgomot puternic, dar foarte sigur şi reconfortant. Dacă aeroterma mergea, totul în viaţă mergea.

În apartament era frig. Cu mâna îngheţată, abia reuşeam să bag cheia în broască. Descuiam, intram rapid, încuiam. Dădeam ghiozdanul jos, geaca, fularul, mănuşile, căciula nu. Peştele de la cap se încălzeşte. În casă era un ger static, ca în biserici, ca între munţi. Nimic nu clintea monolitul de frig care parcă împingea pereţii departe unul de celălalt şi apartamentul nostru cu două camere mi se părea dintr-o dată mai mare. Nu voi uita niciodată frigul acela solemn din casă. Ştiam însă că am un duşman împotriva lui: aeroterma roşie. Trei butoane, unul pentru aer rece, două pentru aer călduţ şi toate trei pentru aer fierbinte. Pe primele două nu le-am folosit niciodată separat, numai pe toate trei, şi chiar şi aşa aş fi dorit să existe cinci sau şase butoane, să se facă peste tot cald, cât mai repede.

Două frici aveam când intram în casă: că nu e curent, şi atunci micul meu prieten ar fi stat înmărmurit, îngheţat şi el, în mijlocul casei, fără nicio putere magică. Cealaltă frică era Creţu. Mama zicea mereu să nu spun nimănui că avem aerotermă, dacă aveam musafiri, o înfăşuram în propriul şnur şi o băgam în dulap printre haine. Când eram singură în casă şi nu făceam niciun zgomot, între etaje se auzea cam tot. Mama zicea vezi să nu te audă Creţu că dai drumul la aerotermă. Ne temeam de Creţu, că locuia cel mai aproape de noi, dar oricine ar fi putut de fapt să ne distrugă comoara. De aceea nu spuneam nimănui de ea. Mai târziu am aflat că nu era cazul să fim aşa precauţi, Creţu îşi construise în baie o sobă, găurise peretele băii, care nu avea fereastră, şi scosese hornul în spaţiul foarte îngust care separa scara noastră de scara C. Făcea baie în cuptor de-a dreptul.

În zilele când nu era curent, mă panicam. Mă dureau degetele, temele le făceam cu geaca pe mine şi îmi venea să plâng. Adormeam ca în gară cu plapuma pe mine şi transpiram sub ea, deşi mi-era şi frig şi întotdeauna visam urât. Iar dacă uitasem cheia în uşă şi suna tata când venea acasă, mi se părea că trebuie să trec pe la Polul Nord ca să ajung la uşă să deschid. Atunci gerul câştiga bătălia şi fără ajutorul meu roşu cu trei butoane, eram dureros de învinsă.

Dar în zilele când aveam curent miracolul era lung cu scurte pauze. Când mi se părea că s-a încins prea tare aeroterma, o închideam. Orice, numai să nu moară. Mă fascina că aveam aşa de aproape şi la îndemână soluţia secretă împotriva îngheţului. Simţeam că dirijez frigul. Acum eu îl stăpâneam pe el, nu el pe mine. Apăsam pe trei butoane şi gata, lumea era a mea, gerul se retrăgea în colţuri neimportante de cameră şi în jurul meu plutea un nor protector, care nu reuşea să încălzească tot, dar mă încălzea pe mine. Putea să şi ningă în dormitor, eu cu aeroterma în faţă eram în alt spaţiu. Era ceva hipnotizant în valul acela de căldură şi în zgomotul ei puternic. Puteam privi fix în aerotermă, la elemenţii ei încinşi, încălzindu-mă minute în şir, puteam şi adormi, lângă aerotermă era ca lângă mama. Ca orice obiect magic, totul se năruia în secunda când o închideam. Orele întregi în care mersese nu încălziseră cu nimic apartamentul. În două minute eram îngheţată bocnă, frigul umed se arunca peste mine. Şi atunci îi dădeam drumul iar.

Când era curent, nu doar cu aeroterma împărţeam după amiezile singure de iarnă. Mai era în spatele meu pick-up-ul. Ascultam ore în şir poveşti spuse de voci incredibile şi ceva mai sigur, nesingur, protector decât acele singurătăţi protejate de aerotermă şi pick-up nu cred să fi existat în anii mei de şcolăriţă. Şi când ascultam Fetiţa cu chibrituri, nici nu mai ştiam cine pe cine ascultă, eu pe ea sau ea pe mine, singura diferenţă era că eu aveam aeroterma, asta era cutia mea cu chibrituri.

Nu ştiu când în istoria mea s-a încheiat simbioza cu aeroterma. Brusc n-a mai fost.

Acum câţiva ani eram în pod la Măgura şi am dat de ea. Parcă l-am întâlnit în pod pe Isus, aşa m-am simţit. Am luat-o la Bucureşti, mi-a fost frică să o bag în priză ca să nu arunc cartierul în beznă, l-am sunat pe domnul Nick. Soţul meu a privit-o circumspect şi a zis: exact baba asta sovietică ne mai lipsea din casă. Domnul Nick însă abia aştepta să o întâlnească. În două săptămâni mi-a adus-o. Curată, verificată, folosibilă. Era octombrie, frig în casă, încă nu ne dăduseră drumul la căldură. Am pus-o în camera fetiţei, care de atunci nu s-a mai dezlipit de ea, îi da drumul chiar şi când nu îi era frig, deşi gerul din copilăria mea nu mai există.

A fost începutul prieteniei dintre o bunică-aerotermă cu trei butoane şi o fetiţă de 6 ani.