Biblioteca arsă - BCU. Fundaţia Universitară Carol I

Scria Regele Carol I, în 1891: "... vroim a înfiinţa un aşezământ spre binele tinerimii universitare de la toate facultăţile din Ţară, al cărui scop va fi de a procura studenţilor un loc de întrunire, înzestrat cu o bibliotecă totdeauna deschisă, unde vor putea satisface iubirea lor de studiu; de a veni în ajutorul acelora dintre dânşii cari întreprind lucrări speciale sub direcţiunea profesorilor lor, sau pentru tipărirea tezelor; cum şi de a da subvenţiuni acelora cari, din lipsă de mijloace, ar fi siliţi să întrerupă studiile lor în dauna culturei generale a Ţării.

... Aşezământul va purta numele de "Fondaţiunea Universitară Carol I"...

Dorinţa Noastră... este ca această fondaţiune să contribuie a întări frăţia printre tinerimea universitară şi a hrăni simţământul patriotic care înalţă sufletul ei.

Alegând Noi înşine locul viitoarei clădiri, am vroit ca ea să se ridice aproape de reşedinţa Noastră, adică sub ochii şi sub ocrotirea Noastră, fiindcă vedem în tânăra generaţie Speranţa patriei..."

Inaugurat în 1895, aşezământul s-a bucurat de atenţia constantă a regelui: el vizita adesea biblioteca, urmărea dacă sunt cititori (privind chiar din palat, de peste drum). După donaţia iniţială (majoritatea primelor 3.400 de volume erau darul Casei Regale), Carol I a cheltuit din fondurile proprii pentru îmbogăţirea colecţiei, s-a ocupat de funcţionarea achiziţiilor, de împrumuturi din străinătate, a dotat instituţia cu rafturi (rafturile metalice le-a comandat în Germania), tablouri, vitralii, mobilier (un anumit mobilier, cu piele verde, era comandat la Londra).

În 1895 biblioteca a avut 18.000 de cititori, în doar cinci ani, la 1900 numărul crescuse de peste trei ori. Spaţiul era insuficient. În 1911 Carol I a hotărât extinderea bibliotecii, cu noi săli de lectură şi depozite, un amfiteatru de 500 locuri, dotări la zi. Inaugurarea are loc în 1914, cu participarea regelui.

*
BCU a stat ca un pinten în coasta Ceauşeştilor, care n-au reuşit să pună mâna pe clădire.

Biblioteca a stat ca un pinten în coasta gărzilor conducătorului, care închideau o zi, apoi mai multe, uşa cititorilor, pe urmă şi bibliotecarilor, la adunările partidului în frunte cu... În ferestrele elegantelor săli de lectură îşi instalau megafoanele cu aplauze înregistrate şi mitralierele.

Biblioteca era un pinten în coasta puterii... şi a rezistat: plătind preţul. Chiar şi renunţând, spre sfârşit, la o tremie din cărţi - inclusive rare şi vechi - pentru a putea funcţiona.

Biblioteca era un pinten în coasta celor care voiau să ştie totul despre toţi, dar nu puteau citi în mintea îi sufletul omului cu cartea. De aceea retrăgeau tot mai multe cărţi din circuitul "cititorilor de rând". Fondul Secret creştea necontenit.

*
Biblioteca din Alexandria, conform tradiţiei, a fost arsă din motive religioase.
La Sarajevo au incendiat marea bibliotecă pentru ca să nu mai rămână nici amintire de musulmanii, croaţii, evreii trăitori pe acel pământ.
Biblioteci minunate au ars în războaie: daune colaterale.
La Bucureşti, incendiul Bibliotecii Centrale Universitare a servit - ca decor. Grandioasa scenografie pentru o revoluţie simulată, ce lua locul adevăratei revolte. Premieră mondială, revoluţia la televizor... În care însă a curs sânge adevărat, au pierit vieţi.

Biblioteca dăruită de Regele Carol I, torţă arzând până la cer, hrănită perseverent, în etape, cu un tezaur adunat de generaţii: hărţi rare şi incunabule, mii de manuscrise (Titu Maiorescu, Caragiale, Coşbuc, Blaga, Eliade), sute de mii de cărţi (printre care, de exemplu, volume din biblioteca personală a lui Eminescu...).

Bibliotecarii care au stat alături de preţioasele colecţii şi au făcut eforturi supraomeneşti să le salveze sunt dintre eroii adevăraţi, prea puţin recunoscuţi, ai acelui moment.

Mărturie: "Am stat împreună cu alţi colegi bibliotecari în clădirea Bibliotecii în 22 şi 23 decembrie (până la ora 13, când am plecat acasă). Noaptea de 22 spre 23 decembrie a fost halucinantă, dar cu ajutorul unor tineri, şi mai ales al unei companii de pompieri comandaţi de un maior, am reuşit să stingem focarele provocate de trasoare. Pe 23 seara am vorbit cu Ion Stoica, directorul bibliotecii, care mi-a spus că biblioteca a ars. Am avut senzaţia că Ion Stoica plângea." --Horia Florian Popescu

A fost pornit focul dinăuntru, ori trimis de afară, cu trasoare, pe fereastră?
Câte gloanţe oarbe, câte adevărate zburau în jur? De unde?
Cine erau umbrele care apăreau din catacombe?
Cine a folosit substanţa asemănătoare napalmului, care a topit sticlă, metale, cristal, vitralii, tencuiala de pe pereţi - a calcinat şi ceea ce focul nu distrusese?

*
BCU, 29 decembrie 1989

Ceas pustiu la miez de zi. Ger şi zăpadă. Îngheţată în aerul cristal ruina bibliotecii. Turlele zdrenţuite. Ferestrele găvane căscate. Ochii arşi

Pătrund prin feroneria îndoită ca plastilina, pe o poartă care nu mai există. Zidurile, în picioare, nu mai au urmă de tencuială. Paşii urmează automat căile demult ştiute (fantasma liniştii în sala de lectură, foşnetul de pagini întoarse. Adăpostul vieţii paralele cu o carte în faţă. Aura locului împlinindu-ţi viaţa)

Urc, cobor, încerc să ocolesc grămezi de cărămizi şi moloz, pătrund tot mai adânc în enorma sculptură necunoscută. Încerc să regăsesc ceea ce fusese - şi credeam a şti. Dar imaginile ştiute se năruiesc văzând cu ochii

Ziduri, ziduri, ziduri goale, nimic din tencuiala aşternută cu grijă de bijutier, din stucatura aurită şi cârceii şerpuind delicat, întocmai cum fusese decorată, cu un secol în urmă, biblioteca regală. Restaurarea abia se terminase, cu multă trudă şi kilograme de aur.
Cer gol acum, peste cochilia goală, spartă.

Din ruina bolţii, din înalt - o lacrimă scursă către podea, gigantică, metal şi sticlă.
Lacrimă îngheţată în miezul devastat al clădirii. Ideogramă la răscrucea tuturor limbilor omeneşti.

Sub tălpi se face tot mai fierbinte. Prin unghere, sub cenuşă, tăciunii fumegă încă

Trec alte praguri, găsesc în sfârşit un depozit cu lungi şiruri de cărţi pe rafturile metalice curbate valuri-valuri. Cotoare verticale, masive de enciclopedii, vălurite şi ele, în culoarea umbrei.
Ating un volum. Volumul se risipeşte-cenuşă.
Tresar, dau să mă retrag. Din suflul mişcării, cărţi pulberuite se revarsă pe rafturi

Ies cu greu, tălpile arzând pe podeaua încă fierbinte după zile întregi de la marea ardere. E ger. Cobor pe o grămadă de cărămizi.
Din poarta de fier forjat îndoită ca plastilina, văd cum apare după colţ, singur, abia venind, un om bătrân cu două sacoşe pline de cărţi.
"Refacem biblioteca", spune. Şi dă să intre.
"Dar încă arde..."
El pleacă.
Eu mă las pe o piatră, cu faţa la genunchi. Lacrimile rup zăgazul.