Micul caporal

- Şezi drept! ne strigă Mămuţa de cum îl vede pe unul dintre noi stând mai adus de spate.

Ea, pe canapea, ca lumânarea. Mă caţăr pe piciorul ei. Vărul meu face acelaşi lucru pe partea cealaltă. Ne întâlnim de-a buşilea în spatele ei. Îi dăm apoi roată rapid, să vedem care-i ajunge primul în poală. Eu, mai mic, pierd. De supărare, mă întorc, şi încerc să-i urc în spinare. Ea nu zice nici pâs, ne lasă să ne facem de cap. E temută de toată lumea, în afară de noi, copiii. I se spune micul caporal sau führer-ul, dar noi nu ştim asta, pentru noi e doar străbunica.

Aliatul ei de nădejde în gospodărie e Mamaia, fata ei, şi bunica mea.

În casă, patru generaţii. Sus, un frate al Mamaiei, cu soţia. La mijloc, Mămuţa cu un nepot şi soţia lui. Jos, la parter, eu, Tata, Mamaia, Tataia, şi un alt frate al Mamaiei. Clanul mai rămâne o vreme unit, ca pe vremea lui Tătuţa, care a ridicat casa pentru el şi cei patru copii. Chiriaşii obligatorii nu sunt puşi la socoteală.

De câteva ori pe săptămână, Mamaia are un ajutor de nădejde la gospodărie. Marica, o femeie foarte religioasă, care nu s-a măritat niciodată. Suflet extrem de delicat, este ca un membru al familiei. O salvează pe Mama când ia un pumn de pastile. De funie nu mai poate.

Tata, o prezenţă meteorică. Prima amintire cu el e cu bicicleta roşie pe care mi-o aduce cadou Tataia. Îl aştept pe Tata să vină de la ţară, unde face naveta săptămânală, ca să mă înveţe să merg cu bicicleta. Ieşim pe trotuarul din faţa casei, mă aşez în şa, apuc ghidonul, şi nu-mi iau picioarele din pământ. Tata mă ţine bine de şa, şi îmi spune să ridic picioarele, să pedalez. Îi simt umbra protectoare deasupra mea. Încep încet, apoi, dacă văd că totul merge bine, prind curaj, şi dau tot mai tare din pedale. Vorbesc mereu cu Tata, îi spun să mă ţină bine, că altfel cad. Sunt mirat că nu-mi mai răspunde. Întorc capul, şi-l văd departe în urmă. Brusc îmi pierd echilibrul, şi cad.

Călăresc Jawa lui Tata, sprijinită în curte. Abia dacă ajung la ghidon, stau cu burta lipită de rezervor. E tot roşie, ca bicicleta mea, dar uriaşă. Şi miroase a benzină, ca haina de piele neagră a lui Tata. Haina e nelipsită din cuierul din oficiu de câte ori vine înapoi acasă. N-are voie cu ea înăuntru, miroase a cabinet de medic de ţară, şi a benzină. Până într-o zi, când cineva i-o fură din oficiu, şi nu mai miroase a nimic.

(Bucureşti, decembrie 2019)