Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anul cu două veri


Diana Pavlenco

23.12.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ploua afară, puteam să spun asta după zgomotul pe care-l făceau cauciucurile maşinilor când treceau prin bălţi. M-am concentrat un pic şi am auzit câteva picături pe streaşină. Camera mea de hotel cu pereţi albaştri din Buenos Aires mă întrista. Nu dormisem bine. Auzisem liftul şi grilajul de fier la fiecare drum. Auzisem şi din camera de alături gemetele femeii extaziate care au durat până la şapte dimineaţa când a cântat puţin la duş, apoi a deschis uşa şi a trecut prin faţa geamului meu spre lift. Eram tristă, dar măcar zâmbeam. Cu o seară înainte recepţionerul trecut de cincizeci de ani mă ceruse de nevastă, mijind ochii ca şi cum ar fi degustat ceva savuros în timp ce-mi ţinea mâna şi-mi mângâia delicat inelarul. "Sus ojos..." şi am înţeles că era vorba de ochi, deşi cunoştinţele mele de spaniolă se reduceau la câteva cuvinte.

Mult mai târziu aveam să-l întreb pe prietenul meu argentinian cum îşi educă taţii băieţii să fie atât de curtenitori, dar nu am primit un răspuns lămuritor, deşi chiar el mă prevenea să am grijă cu bărbaţii care mă curtau în America de Sud. Aveam să înţeleg mai multe la cursul de limba spaniolă de pe Duolingo care mi-a furnizat câteva expresii colocviale de agăţat: "Eşti atât de dulce că mă dor dinţii", "Nu te-a durut când ai căzut din rai?" sau "Arăţi ca următoarea mea prietenă".

Stăteam în pat şi recapitulam ultimele zile. Plecasem din Italia la patru dimineaţa. Ȋmi chemase proprietara pensiunii un taxi pentru a doua zi. Mi-a spus că va fi o maşină albastră. Înainte de patru dimineaţa mă foiam prin cameră şi mă gândeam că dacă apare ceva nici nu ştiu încotro s-o iau sau să sun. Totuşi un SUV a parcat la fix, eu am coborât şi un domn chel, suplu, cu o linie impecabilă a costumului mi-a luat bagajul şi m-a poftit pe bancheta din spate. Nu avea nici un semn de taximetru, nici un aparat de taxat la bord. Eram tensionată. Am verificat tariful ştiut, într-adevăr, urma să plătesc douăzeci de euro până la aeroport. Drumul a fost în tăcere, am plătit, şi domnul, după ce mi-a dat bagajul cu mişcări graţioase, mi-a urat "Noapte bună!" în faţa aeroportului în lumina dimineţii.

Până atunci totul se derulase repede - terminasem un proiect sâmbată în Braşov şi luni eram în avion spre Bologna de unde începea marea călătorie. Nu avusesem timp să văd ce simt. Pe mama o lăsasem îngrijorată. Prietenii mă încurajaseră ca la meci - "Bravo ţie! Extraordinar! Ce curajoasă eşti!". Au fost multe îmbrăţişări, am primit iconiţe, brăţări talisman, încurajări şi urări de drum bun. Aveam un tricou cu "Mama zmeilor" şi un rucsac de cabină de numai şapte kilograme - cu bocancii în picioare - din care jumătate era echipament montan. M-am gândit mult dacă să-mi iau două sau trei tricouri şi sandalele cu toc pentru cele trei luni. Aveam de gând să merg la degustări de vin şi să mă simt elegantă. Am pus şi două bluze de voal care nu se călcau, trusa de machiaj, o cutie metalică cu cercei lungi, cartea cu Trekking în Patagonia şi încă o carte de Banana Yoshimoto în engleză pe care urma s-o dau la schimb în vreun hostel aşa cum se obişnuieşte.

Există o voluptate în plecare, în a înceta să mai plăteşti facturi, în a încheia socotelile, în a închide notificările de Facebook. Ştii că nu mai participi la evenimentele din oraşul tău. E un tur de "La revedere", pa-pa şi mua-mua, "ai grijă de tine". Pe măsură ce se apropia data plecării număram - ultima zi de lucru, ultimul prânz, ultima noapte acasă în patul meu.

Visele din săptămânile dinaintea plecării au fost speciale. Într-unul, de la fereastra dormitorului rupeam de afară mici bucăţi de nor pe care le făceam bulgăr (precum în Jack şi vrejul de fasole) şi le aruncam spre blocul de vis-à-vis. Vecinii s-au prins şi ei în joc. Bulgării albi pluteau de la un bloc la altul. Eram fericită. În altul se făcea că eram într-un colţ, la o serată, genul acela care mie îmi aminteşte de Holly Golightly în care mai vorbeşti puţin cu cineva, treci mai departe, nimic nu rămâne, totul se evaporă. Din colţul opus al camerei, un bărbos cu căciulă de taliban mă privea întrebător ca şi cum ar fi zis "Ce ai de gând să faci?". Ne priveam aşa intens peste mulţime.

Schimbasem avionul la Madrid. Pe un ecran rulau destinaţiile de America de Sud - Caracas, Bogota, Buenos Aires. Abia cuvintele astea mi-au dat fiori. Apoi vânzătoarea de la cafenea - "Mai vrei ceva, inimoară?". Ah, modul ăsta de adresare... păşeam într-un alt spaţiu cu alte moduri de relaţionare.

Pe zborul transcontinental se crease o atmosferă nonşalantă între pasageri. Cineva mergea la capătul culoarului şi făcea întinderi, altcineva adormise cu mâna în pantaloni. Unii se plimbau de la un capăt la altul al culoarului şi zâmbeau în stânga şi-n dreapta, alţii îşi înfoiau pernele şi se întorceau pe partea cealaltă. O femeie îşi dădea cu cremă pe faţă bărbatul.

Aterizasem în februarie în plină vară. Taximetristul din Buenos Aires care mă adusese de la aeroport la hotel mă iscodise pe drum despre "mi marido", îmi arătase nişte puncte turistice din oraş şi mă taxase mai mult pe motiv că nu înţelesesem suma agreată iniţial, deşi eram destul de sigură că învăţasem cifrele. Drumul de la aeroport mă costase mai mult decât o noapte de cazare.

Toate astea m-au obosit şi m-am resimţit în primele zile în Buenos Aires. Pe străzi femeile purtau bretele şi ţinte la genţi şi sandale, aveau părul lung şi-mi aminteau de cursurile de salsa la care mă dusesem pentru fostul meu prieten. Pe bărbaţi îi priveam atentă şi mă întrebam care ar avea potenţialul vecinului meu de cameră pe care nu-l văzusem la faţă, dar care satisfăcuse o femeie o noapte întreagă. În centru bărbaţii erau eleganţi şi cei mai şarmanţi mi se păreau cei grizonaţi care citeau ziarul în cafenele, uitându-se pe stradă din când în când fără să-şi verifice contul de Facebook.

Am vrut să plec într-un loc liniştit şi am luat vaporul timp de o oră către Uruguay, la Cologna del Sacremento. Localitatea se putea vizita în două ore, dar am preferat să pierd timpul printre clădirile coloniale şi am rămas o noapte la un mic hotel. M-am înfundat în aşternutul alb, între perne. Am mers la micul dejun şi am mâncat pentru prima oară biscuiţi din cereale unşi cu "dulce de leche", o cremă care aducea oarecum cu crema caramel, doar că era mult mai bună.

Plecarea de una singură în America de Sud nu s-a întâmplat brusc. Am avut antecedente - i-am condus pe câţiva dintre temerarii clasei a II-a A în prăpastie la Coliba Ciobanului. Am evadat pe scara de incendiu din tabăra de la Clăbucet. Am zburat prima dată cu avionul la cincisprezece ani în Germania unde am împărţit ziare într-o zonă luxoasă de lângă Frankfurt. În studenţie am făcut autostopul în Franţa până am dat peste primul şofer turc, genul meu de infractor, manierat, care în timp ce eram pe autostradă şi mergea cu 140 km la oră mi-a spus că mă duce gratis la Nisa, mi-a oferit banane şi m-a întrebat dacă vreau să-mi cumpere un cadou frumos.

Ȋn general, oamenii din jurul meu spuneau despre mine că-mi place să trăiesc periculos. Nu plănuisem să plec singură în America de Sud. Vorbisem cu un prieten alpinist să urcăm un vârf de şase mii de metri în Bolivia - Huayna Potosi, am vorbit la birou cu şase luni înainte de data plecării, am făcut planuri şi trasee cu ce o să fac înainte şi după urcarea muntelui, iar apoi când lucrurile aveau contur, domnul s-a operat de hernie de disc şi eu am hotărât că o să merg oricum. Şi apoi stăteam între nişte perne mari şi albe dintr-un boutique hotel din Uruguay, obosită din prima săptămână şi oarecum temătoare, dornică de confort. Decorul alb, micul dejun, simplitatea elegantă, m-au liniştit. Şi gândul că milioane de turişti străbat Buenos Aires şi se înghesuie în Cafe Tortoni, iar eu eram departe de toate astea într-o zonă mai puţin turistică îmi dădea un sentiment de pace interioară. Apoi m-am simţit capabilă să merg mai departe. M-am întors în Buenos Aires şi am luat avionul spre Patagonia.

Am remarcat imediat că pe acest zbor pasagerii arătau diferit de cei care zboară spre marile oraşe. Mai toţi aveau bocanci. Era şi nelipsita englezoaică sau australiancă în şlapi, dar majoritatea aveau echipament montan, purtau rucsaci în loc de valize, polare şi bluze sport, pantaloni impermeabili, pălării de explorator.

După aterizarea în El Calafate, am aranjat un transfer spre aşa numita capitală a trekkingului - El Chalten. Afară, înainte să urc în microbuz, m-am aplecat să iau din rucsac o haină mai groasă. Auzeam un ciripit de foarte aproape şi nu vedeam nici o pasăre. Mi-am văzut umbra şi pe spinarea mea pe mica gălăgioasă. Mi s-a părut un semn de bun augur.

După două săptămâni în Patagonia s-au întâmplat două lucruri: eram îndrăgostită de argentinianul de la recepţia hotelului din El Chalten şi eram oarecum panicată - aveam chef să muncesc. Ba chiar am început să mă uit după joburi pe site-uri de acasă. Aveam senzaţia că atât timp cât lipsesc se întâmplă lucruri importante. După şaisprezece ani de muncă şi concedii de 1-2 săptămâni (cu o excepţie notabilă, când am fost în Filipine trei săptămâni, timp în care mi-am uitat pinul şi în general mă simţeam o străină la mine în oraş), posibilitatea de a călători trei luni era un lucru cu care nu ştiam prea bine ce să fac. Văzusem un filmuleţ de la Ted Talks cu un designer din New York care explică beneficiile unui sabatic asupra creativităţii. Eu păream că mă întorceam pe cărările ştiute. Spunea că a avut un sabatic de câteva ori, dar că primul a fost dezastruos. Îşi făcuse o agenda încărcată în fiecare zi. Şi eu eram atât de înfometată să călătoresc, asta fusese laitmotivul meu încă din copilărie când mă jucam cu degetul pe hartă şi făceam trasee şi combinaţii în diverse zone ale globului. Era ceva obişnuit să răspunzi la întrebarea - Ce-ţi place să faci? Păi să călătoresc! Cum vrei să-ţi duci viaţă? Vreau să călătoresc! "Asta e şi visul meu!" răspundeau oamenii în cor. Ăsta era visul nostru hipiot, o perioada nedefinită în care vom călători, vom descoperi lumea, vom vedea cum trăiesc alţi oameni, vom munci pe drum culegând vii în Australia şi vom străbate continente cu autostopul.

Aveam zile când abia rosteam câteva cuvinte. Ştiam direcţia în care merg, dar nu ştiam întotdeauna cât voi sta într-un loc. Mi-am dat seama că nu are rost să planific foarte mult, aflam pe drum, din discuţiile cu alţii, ce aveam nevoie. Erau mulţi care-şi urmau un vis - evreul care conducea un minivan să vadă peisajele de pe Carretera Austral, recepţionerul care lucra şase luni pe an pentru ca apoi să călătorească, bibliotecara franţuzoaică sosită pentru a treia oară în Patagonia, de data asta cu vaporul printre fiorduri - toţi aventurieri, căutători fără leac.

***

Două luni şi două ţări mai târziu eram în Miraflores cu Miguel, argentinianul de care mă îndrăgostisem în Patagonia. După ce ne-am despărţit şi-a cumpărat bilet pentru iunie către România şi pentru că nu mai aveam răbdare l-am întrebat dacă vine cu mine în Peru după ce termină sezonul de muncă. Cinci minute mai târziu, după ce a verificat nişte curse mi-a confirmat şi în acea săptămână şi-a luat bilet pentru aprilie în Lima. Să fii hotărât e sexy.

Ne plimbam la braţ, se ocupa de rezervări şi negocia în spaniolă cu taximetriştii. Aveam impresia că am aterizat într-o altă viaţă unde aveam o plimbare de agrement. Vânzătoarele îl numeau "mi amor" şi "mi corazon" şi eu căutam să mă obişnuiesc cu spaniola. Nu-mi venea să folosesc aceleaşi cuvinte. În schimb am învăţat dintr-un cântec auzit în piaţa centrală din Arequipa o expresie care-mi plăcea mult şi cu care-l tachinam - "Yo soy una fanatica de tu amor."

M-am întors în Romania la mijlocul lui mai. Căldură mare. După ce m-am îndrăgostit de argentinian şi pentru un moment a fluturat posibilitatea ca într-o zi să mă mut într-o altă ţară, am dorit să-mi cunosc mai bine ţara. Începuse să mă intereseze România. După ce m-am plimbat cu trenul cu aburi în Ţara de Foc voiam să merg în Bucovina. În prima lună de la întoarcere am făcut excursii pe Ceahlău, în Cheile Nerei, în Deltă. Mă interesa literatura de exil. Îi ascultam cu atenţie pe oamenii care nu-l mai găsesc pe "acasă" nicăieri pentru că au fost în prea multe locuri. Imagini şi faze din excursie îmi reveneau haotic în minte.

Am început să-mi caut de lucru. Două întrebări reveneau în principal la interviuri -"Ce e o perioadă sabatică?" şi "Ai de gând să pleci din nou?". Oamenii mă priveau ca pe un animăluţ ciudat. Am răsfoit anunţurile cu locuri de muncă. Parcă nimic nu se mai potrivea. Am găsit unul cu douăzeci de cerinţe, şapte lucruri pe care agenţia le oferea candidatului dintre care două erau un mediu de lucru competitiv şi un măr pe zi.

Nu-mi găseam locul. Mama a avut acelaşi loc de muncă toată viaţa. Şi totuşi, mi-am dat seama la sosire, nu aveam cum să-i plantez experienţa nesiguranţei în care trăisem - portofelul şi cardul furat, cum mă descurcasem într-un oraş nou, faptul că nu ştiam unde o să fiu peste o săptămână. Nu reuşeam încă s-o fac să asimileze nenumăratele modele de muncă pe care le-am întâlnit - recepţionerul-pensionar cu trei meserii în viaţă, recepţionerul tânăr care călătorea şase luni şi muncea şase luni, nomadul digital, funcţionarul belgian care şi-a luat un an liber să scrie o carte despre şamanism, profesoara de matematică transformată la şaizeci de ani în antreprenor cu o firmă de siguranţa muncii în construcţii, chinezoaica care abandona Parisul după treisprezece ani ca să revină în China, specialista în nutriţie care după câteva luni de muncă voluntară la o fermă din Costa Rica se întorcea în Germania natală să predea cursuri de permacultură.

Pentru mama perioada mea sabatică a fost o năpastă care s-a abătut asupra noastră, mi-a distrus cariera şi doar un noroc foarte mare mă mai putea aduce pe linia de plutire în viaţă. Pentru mine nu era un eşec că nu aveam un loc de muncă şi că încă îmi căutam unul, ci ar fi fost să mă întorc în acelaşi punct din care plecasem.

Ȋn Bucureşti ştrandurile erau luate cu asalt, tălpile mi se înfundau în asfalt. Imagini şi faze din călătorie îmi reveneau haotic în minte. Abia acum mă simţeam singură.

Plecarea e mirajul, totul e nou, întâlneşti oameni, întrebările curg, te tot gândeşti pe unde mai mergi. La întoarcere eşti cel care a sărit gardul. Toţi întreabă cum a fost. Unii ascultă, alţii îţi povestesc propriile călătorii.

În drum spre poştă, într-o grădină, am apucat să văd cum o mână negricioasă de aurolac se scufundă într-un canal în măruntaiele oraşului şi trage capacul. Vara abia începea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Iran (IV) - Viaţa, pur şi simplu, Ioana Avădani
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Iran (III) - Apa, Ioana Avădani (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Iran (II) - Oamenii, Ioana Avădani (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Iran (I) - Sărbătoarea Ashura, Ioana Avădani (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Departe, în iarna mea australă, Radu Jörgensen (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer