Cu cât istoria îmi completează CV-ul, cu atât mă orientez, instinctiv, ca floarea soarelui, spre tinereţe. Un gest prin care simt că mă încarc precum un acumulator, încă o liniuţă, şi încă una, între cei din generaţia fiului meu sau mai tineri. Zâmbesc, la propriu, descoperind că mă port la fel de adolescentin şi nici nu recuperez mare lucru din cele care n-au fost să fie la vremea lor. Aşa că voi aminti, mai întâi şi mai întâi, teatrul (căci despre ce altceva aş vorbi decât despre teatru?!) celor tineri. Iar 2019 a însemnat, înainte de orice altceva, întâlnirea cu studenţii anului III de la Cluj. Pe o parte dintre ei i-am văzut mai întâi la a treia ediţie TNT de la Craiova. Au cucerit pe toată lumea cu exuberanţa lor şi cu o demonstraţie de virtuozitate performativă. Ei au închis festivalul şi în amurgul târziu al verii, în ritmul de carnaval al seratei, l-am văzut întins pe iarba din faţa teatrului pe Sergiu Smerea. Ieşea aburul febrilităţii din acest actor fraged şi nu mi-am închipuit că-l voi revedea aşa curând. Dar când am primit invitaţia studenţilor, pe când mă aflam la festivalul Naţionalului clujean, n-am ezitat nicio clipă a renunţa la ultimele titluri din program pentru a poposi în studioul lor. În formaţie completă, au jucat Noapte bună, Billy Milligan!, de Daniel Keyes. Mă simt minunat pe scândura sălilor studenţeşti, cât mai aproape de perimetrul în care se mişcă, să prind privirile lor, să simt vibraţia jocului. Şi de data asta a fost copleşitor. Bács Miklos şi Irina Wintze au construit un spectacol puternic, cum de mult nu mi-a mai fost dat să văd. Echilibrat cu măiestrie încât fiecare student să aibă parte de suficiente momente în care să arate ce poate. Şi dincolo de inventivitatea cu care s-a folosit şi exteriorul sălii, via ferestre şi uşă, dincolo de dramatismul poveştii, emoţionantă a fost interpretarea. La doi paşi de mine îşi dădea sufletul unul sau altul, cu o concentrare pe care nu-mi amintesc s-o mai fi văzut de un timp. Pentru ca apoi, fiecare, să se retragă spre margini, în bătaia câte unui proiector ce le-a fixat chipurile ca într-un insectar de expresii desprinse dintr-o galerie de tablouri în clarobscur. Dacă e să aleg un nume, un singur nume, ce greu îmi este, scriind Sabina Lazăr, Andrei Dominte, Iulian Trăistaru, Mădălina Muşat, revelaţia Bianca Temneanu, dar mi-a plăcut să am un ochi în plus pentru Sergiu Smerea.
Îmi doresc să mă întorc la Cluj, să-i revăd în Galactoria, aşa cum aş vrea să-i revăd pe tinerii actori ai Naţionalului de acolo. Pe Cosmin Stănilă îl descoperisem deja, de la a doua ediţie TNT, acum am avut revelaţia harului muzical de excepţie al lui Radu Dogaru, a umorului molipsitor cu care joacă Radu Lărgeanu şi, mai presus de toate, a inteligenţei de scenă a Ancăi Hanu, care a făcut un Ariel, într-o Furtună de rafinament imagistic a lui Tompa Gábor, mai dens decât propunerea lui Iureş pentru Prospero.
Rămânând în acelaşi registru, m-am bucurat de un nou, pentru mine, pol teatral la Târgu Jiu. Tânărul manager Cosmin Brehuţă a jucat în Amplexus, spectacolul creat de Andrei Măjeri în dublă ipostază: regizor şi dramaturg, şi a adus în festivalul 'Elvira Godeanu' o altă creaţie măjeriană, Dragă doamnă profesoară, alături de Feminin al lui Eugen Jebeleanu. Am avut astfel şansa de a vedea spectacole la care n-aş fi putut ajunge, de la Baia Mare şi, respectiv, de la Piatra Neamţ. Textul Ludmilei Razumovskaia este puternic şi se împlineşte fericit cu construcţia regizorală şi scenografică în coordonatele estetice recunoscute acestui creator preocupat şi de analiza prezentului acestei arte, cu partiturile dinamice. Dacă n-am ajuns la Medea's Boys, măcar l-am văzut pe Eduard Trifa. Hazardul întâlnirilor a făcut ca, devenind fan al trupei de la Teatrul Tineretului, într-o delicată suită a textului Elisei Wilk, să ne revedem la Piteşti, la alt festival, cu afrimianul Sub fiecare pas e o mina neexplodată dintr-un război neterminat cu tine. Dar despre asta, câteva rânduri mai jos.
Axa teatrală Cluj - Craiova, prin Valea Jiului, include şi instituţia din Petroşani, condusă tot de un tânăr, Cosmin Rădescu. Şi el pe scenă într-o seducătoare adaptare (Călin Ciobotari) a piesei lui Ibsen, Hedda Gabler, în regia Antonellei Cornici. Cu o echipă ce garantează reuşita estetică: Alina Puscaşu, Andrei Cozlac, Cári Tibor. Din distribuţie aş remarca jocul plin de imaginaţie, şi care nu se uită, al Corinei Vişinescu (cu o graţie demnă de scena japoneză, aşa cum am văzut-o şi în Năpasta montată de Alexandru Boureanu).
Şi, în fine, acasă, la Craiova. Şi aici e o promoţie frumoasă de studenţi, care au făcut o Livadă ingenioasă, au creat caractere comice într-o montare Labiche, care-şi pregătesc licenţa cu o Cumplită noapte din patru tragedii shakespeariene. Ioana Stama, Gloria Bucătaru, Alexandru Mihai, Darko Huruială, sunt câteva nume dintre cei care vin.
Dar Craiova a însemnat în 2019 o reinterpretare a lui Radu Afrim. Aşteptat de mult aici (îi văzusem doar Herr Paul şi Visul unei nopţi de vară), prima montare, Dacă am gândi cu voce tare, selectată în FNT şi recent nominalizată în seria pentru care cel mai bun regizor din ţară, la ora actuală, a primit premiul Academiei Române, mi s-a părut mai puţin îndrăzneaţă faţă de aşteptări şi faţă de titlu.
Frumoasă ca imagine şi generoasă cu actorii, creaţia de acum doi ani e de revăzut abia acum, în urma unui declic la Casa cu suricate. Cu tot începutul acela ce mă nedumereşte, ulterior regăsit şi la Piatra Neamţ, ca o tehnică de prestidigitator, revelaţia a venit de pe scenă, privită şi în sensul ei mai larg. Apoi un scurt interviu al lui Radu Afrim a mai luminat o parte din perspectiva propunerii sale. A descoperit Sudul, această lume pe care noi o vedem din interior, cu tensiune, dar la care el a desluşit discrete umbre şi lumini ce lasă o amprentă. A înţeles un fel de a fi de aici, a pus actorii în cele mai definitorii "costume", modelând această naturaleţe tocmai pentru a transmite povestea mai pe înţelesul tuturor. Dacă se zvonise că va face Trei surori la Craiova (l-a făcut până la urmă la TNB), apoi chiar trei surori a adus pe scenă, într-un text cu poezie în crescendo (apropo de sensul tehnic al termenului 'poezie', deja se multiplică spectacolele având replici în rime, molipsitoare fiind şi folosirea lavalierelor etc) şi cu simboluri presărate ici şi colo încât trebuie să revezi, să revezi...
După premiera craioveană din primăvara lui 2019 a urmat, relativ repede, aceea de la Piatra Neamţ, Sub fiecare pas... Şi de-acum simt nevoia de a-i urma creaţiile, pas cu pas, pentru că ele sunt ca piesele dintr-un puzzle care-l descriu, tot mai fabulos, pe Radu Afrim. Pe Cristina Bălălău o ţineam minte din Feminin, acum a fost armonizarea cu Lucreţia Mandric, Corina Grigoraş (dificil rol!), Gina Gulai, Ada Lupu şi Nora Covali, actorii fiind, fiecare, 'servanţii' exemplari ai actriţelor (un plus de impetuozitate la Valentin Florea). Căutarea acelor simboluri ascunse, mai mult sau mai puţin, face deliciul acestui spectacol, descoperind o lista lungă de referinţe culturale ce dau complexitate ţesăturii dramatice. Radu Afrim este poet, în accepţiunea profundă şi integratoare a termenului.
Atât despre 2019.
P.S.: Recenta premieră a lui Bobi Pricop, Radio, va avea cronica ei. De dragul pronosticului, cred că partitura lui Sorin Leoveanu ar merita un premiu UNITER. Sau, inedit, întreaga distribuţie 'nevăzută', pentru farmecul uitat al vocilor.
P.P.S.: Aş mai adăuga un nume de tânăr regizor: Laurenţiu Tudor...
(foto: Albert Dobrin)
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)