Gândul că literatura mea înseamnă ceva pentru alţii contează. Mulţumesc criticilor literari, editorilor şi profesorilor, confraţilor scriitori şi prietenilor care mi-au citit cărţile şi m-au îmboldit să public. Şi celor care îmi promovează creaţiile. Inclusiv poezia.
Am momente de epuizare în care vreau să mă lepăd de obicei, mă simt cumva "posedată". Muzicienii studiază între trei şi opt ore pe zi. Tot aşa procedez şi eu. Studiez uneori şi 10 ore pe zi, citesc, notez, interpretez, gândesc pe baza celor citite sau rumegate din experienţă.
Aici public ce rezultă din ce studiez, la prima mână. Mă simt jenată de stilul impersonal şi plicticos, specific scriiturii tehnice. Dar recuperez în literatură.
Am o surpriză pentru anul ce vine. Nu spun încă.
Cunosc oameni în situaţia şi de vârsta mea care au luat calea Africii sau Orientului. Mi-ar plăcea să plec în Asia Centrală, undeva, o vreme. În Turcia mi-ar fi cel mai bine, dar e un spaţiu problematic acum şi e greu de găsit un loc de muncă. Într-o tabără de refugiaţi cred că ar fi mai simplu să pot lucra, dar s-ar stresa prea tare mama. Oricum mă interesează să mă implic în acţiuni umanitare.
Cel mai probabil mă voi întoarce la Londra. Mi-a intrat în sânge. Sunt dependentă. E inepuizabil oraşul acela. Aş trăi o viaţă în fiecare Londră diferită.
De când eram mică am visat să am prieteni intimi şi o familie internaţională. Izolarea din comunism, faptul că erau închise graniţele îmi dădea realmente senzaţia de puşcărie.
Londra îmi oferă acest privilegiu, pentru că e un port al lumii. Chiar am reuşit să am un grup de apropiaţi din vreo 10 ţări diferite.
***
E fascinant modul în care schimbările interioare fac să plece oameni din vieţile noastre sau să apară alţii. Am devenit ceva mai puţin dispusă la concesii. Nu prea mai am indulgenţă faţă de ipocrizie, impostură şi lipsă de scrupule. Orice despărţire e grea, dar unele sunt eliberatoare. A trebuit să fac curăţenie în anturaj. Nu pot tolera în preajmă indivizi chinuiţi de resentimente sau de invidie, de dorinţa compulsivă de a înjosi sau inşi incapabili de admiraţie. Prea puţin mă interesează că se văd şi pe ei plini de bube şi de hibe şi că umblă să îşi confecţioneze "egali" denigrându-i pe alţii. E problema lor. Să stea departe! Prea puţin mă interesează că au complexe de inferioritate şi se simt persecutaţi. Sunt dăunători. Criticismul e o boală. Neputinţa de a face un compliment e o infirmitate, mania persecuţiei şi convingerea că oricine nu îţi împărtăşeşte ideologia e un duşman al umanităţii sunt demenţă.
De asemenea nu suport închipuiţii. Că sunt victime închipuite sau că au sentimente închipuite, că sunt eroi închipuiţi sau închipuit neputincioşi, umanişti închipuiţi, empatici închipuiţi, iniţiaţi închipuiţi, să fie la ei acolo...
Au apărut câţiva oameni noi în viaţa mea, însă, pe care îi preţuiesc.
***
Am lăsat la urmă celelalte despărţiri. Cele care sunt cel mai greu de îndurat pentru că au fost impuse de cauze exterioare şi nu sunt nicidecum dorite sau necesare. Mă gândesc la povestea unui câine care avea obiceiul să îşi aştepte stăpânul pe peron, în gară, când venea de la slujbă. Omul a murit. Dar câinele a continuat să se ducă în fiecare zi la gară, sperând să îl vadă coborând din tren. Atunci când viaţa te desparte de omul drag e acelaşi lucru. Dacă despărţirea nu a fost dictată de chestiuni interioare, de eroziunea sentimentului sau de dezamăgire, sufletul se duce în gară şi aşteaptă, chiar dacă nu e posibilă nici o întâlnire.
Sentimentul capătă autonomie atunci când depăşeşte starea concretă de împlinire. Ceva te satisface pe deplin, îţi dă sentimentul de viaţă perfectă, de miracol, de univers în perfectă ordine. După care acea resursă se stinge. Într-o lume în care orice fiinţă e orientată spre supravieţuire şi adaptare, firesc e să ne îndreptăm spre o alta. Dar iată că până şi animalul ţinteşte către un confort "mai înalt", prin ataşament tinde să conserve realitatea trăită mai presus de supravieţuire. E un fenomen straniu. Memoria afectivă contopeşte identitatea sufletului-îndrăgit cu actele şi forţele şi energiile lui. Ea sudează planurile, încheagă lucrurile, unifică. Fericirea e o fantomă a ceva, e memorie, e recunoştinţă, e conştiinţa unui fapt-minune. E ataşament faţă de forme, e duhul pasiunii al cărui revers e melancolia. Doar cei pasionali sunt bântuiţi de melancolie şi dor.
Nici câinele-devotat nu vrea să îşi refacă viaţa. Uneori doliul durează o viaţă. Cu cât fericirea a fost mai mare cu atât pierderea e mai ireparabilă.
Scriu pentru cei care sunt puşi la zid de semeni pentru că nu se ridică la standardele de "bunăstare" pe care fetişurile lumii recente le impun. Suferinţa, sacrificiul, dăruirea, efortul sunt noile tabu-uri şi prohibiţii.
Iubirea poate lua toate formele posibile ale trăirii. În contul ei se varsă multe, de la extaz şi transă paradisiacă, la durere, nelinişte şi disperare. E un curent de idei de-a dreptul obscen cel care pretinde separarea iubirii de dorinţă, de suferinţă, de melancolie, de tânjeală, de dor. Aceste pretenţii schizoide pe care conştiinţa, în excesele ei recurente, le-a avut de la viaţă, ne-a împins în situaţia de a concepe şi trăi tot soiul de schisme între diverse chestiuni care, în fond, sunt inseparabile. Distincţia dintre vârstele omului, dintre suflet şi trup, dintre minte şi inimă sunt de fapt iluzii conceptuale care devin sindrom psihologic. Dragostea reface legăturile, reunifică, sudează sufletul de trup, durerea de plăcere... De aceea îmi plac alchimiştii: au priceput asta. Au ceva ingenuu.
Şi tot de aceea nu pot înghiţi oportunismul din speculaţiile neo-esoteriste. E mult materialism în ele... Nici o fiinţă nu e de înlocuit, or sugestia continuă a acestor magi de talcioc este că oricine poate fi înlocuit cu oricine şi că o iubire neîmplinită nu e o realizare, ci un eşec. Ba e o realizare.
Şi aici apare nevoia de o Instanţă Supremă care să aibă acces neîngrădit la vieţile interioare. Nevoia de Dumnezeu. Nevoia de a nu fi trăit în zadar. De a exista posibilitatea să răscumpărăm sentimentul pierderii. Dacă nu există o memorie care să înregistreze cele trăite, în seve proprii, totul e irosit. Nevoia de Dumnezeu ca memorie a sufletului, ca liant între suflete, ca unică şansă de comunicare directă, nedistorsionată a adevărului interior. Spunea Louis Kahn: "Creaţia artistică nu constă în satisfacerea unei nevoi, ci în producerea unei nevoi. Nimeni n-a avut nevoie de Simfonia a 5-a a lui Beethoven până când n-a fost creată. După care aceea n-am mai putut trăi fără ea".
Nici de Dumnezeu nu e nevoie până nu iubim cu adevărat.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)