2019, anul intensităţii

Dacă ar fi să-i dau un titlu anului 2019 care tocmai a trecut l-aş numi anul intensităţii. Pentru mine a fost anul cu trăirile cele mai intense şi, din păcate, nu toate au fost pozitive. În 2019 am simţit pentru prima oară frica în profesie - că nu voi mai putea lucra, că nimeni nu va mai face lucruri noi, că vom ajunge să renunţăm unii la alţii şi să ne izolăm unii de alţii, că nu vom mai fi plătiţi, că vom fi ignoraţi până ne vom răzgândi să fim artişti. Am auzit prea des "Nu avem bani." ca să nu mă sperie, mi-am văzut prea mulţi dintre colegi supăraţi şi umiliţi de lipsa banilor, lăsaţi să aştepte pentru ceea ce li se cuvine, şi atunci mi s-a făcut frică. Însă frica e o lecţie, trebuie să fie. Şi-atunci undeva la final de an, mă uit în urmă, şi-mi dau seama că undeva pe drum frica asta s-a transformat în altceva şi mi se umple inima de un fel de speranţă că lucrurile nu vor rămâne la fel şi că ne vom putea lupta.

Anul ăsta am experimentat frustrare şi ea un pic ieşită din comun. Lucrând într-un teatru nou, independent, proaspăt deschis, care are deja toate calităţile pe hârtie am experimentat frustrarea lipsei de experienţă a celor care l-au făcut. Am înţeles încă o dată că teatrul nu e o clădire, niciun spaţiu sau o sală, ci oamenii care îl fac. Oricât de bune le-ar fi fost intenţiile şi oricât de motivaţi ar fi fost mi-am dat seama că atenţia în sine şi dorinţa de a face ceva nu sunt suficiente pentru a construi ceva artistic şi asta m-a frustrat. Apoi a trebuit să asist neputincioasă de pe margine la înmormântarea unui spectacol care abia se născuse, iar asta e o durere pe care o simţi direct în piept şi care nu trece uşor.

2019 mi-a adus şi cel mai mare val de speranţă pe care l-am simţit în meserie. Am descoperit un foarte frumos proiect care o ia în 2020 de la capăt care reuneşte artişti de teatru din 19 ţări diferite din Europa şi care împreună cercetează modalităţi noi de a face teatru pentru copii cu vârste între 0 şi 6 ani. Am întâlnit oameni care fac dans pentru copii, spectacole pentru copii orbi, companii de teatru care au experienţă de 30 de ani în acest domeniu, artişti independenţi, companii finanţate de stat, artişti care nu au făcut niciodată spectacole pentru copii, cercetători, neurologi, toţi la un loc pentru a discuta şi a afla cum să facem din teatru un instrument prin care copiii să poată experimenta lumea - şi asta mi-a dat speranţă că ne îngrijim de ceea ce va veni, că ne putem creşte spectatorii de mici, că teatrul e necesar şi relevant chiar de la începutul vieţii.

Am lăsat la final cel mai dificil dintre sentimentele pe care le-am trăit în anul intensităţii - pierderea. M-am întâlnit anul ăsta pentru prima oară cu moartea şi e cel mai greu lucru pe care a trebuit să îl trăiesc până acum. Să îi spui cuiva că îl iubeşti pentru ultima oară, să simţi lipsa enormă pe care o lasă cineva în viaţa ta, să trebuiască să trăieşti în continuare... încă nu ştiu cum să fac toate lucrurile astea, deşi le-am făcut deja. Nu am vorbit până acum despre asta şi nu îmi este uşor să o fac, mai ales ştiind că nu voi putea spune nimic nou, însă vreau să profit de ocazia de a scrie aici lucrurile astea. Parcă tot ceea ce am trăit până acum se opreşte la acest sentiment şi timpul s-a oprit în loc într-un fel. Poate că am primit darul timpului acum, încă nu ştiu. Însă nu sunt supărată pe 2019, a trecut deja.

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)