04.01.2020
Reflectez adesea, de regulă în august, de ziua mea, pe cine am întâlnit în ultima vreme, ce am învăţat, ce călătorii mi-au bucurat sufletul, ce cărţi sau spectacole şi-au croit o cale spre inima mea. Sunt şi momente de bucurie care nu intră în nici un top, sunt sclipiri trecătoare, aşa cum a fost numărul din Dilema Veche dedicat lui alş sau momentul ăla când îţi vine să dai cu căciula de podea că nu au ieşit clătitele alea americane (urăsc clătitele, desertul cel mai lipsit de imaginaţie, am vrut să fie americane cu sos de arţar, mai sănătoase şi am folosit făină integrală, dar justificările sunt de prisos acum).

Şi mai îmbucurător e când după mai mulţi ani îţi aminteşti. Cartea vieţilor mele de Aleksandar Hemon şi Marele experiment de Jeffrey Eugenides, sunt două cărţi care au urcat în top 10 din ultimii ani, una pentru modul în care e atât de legată de istoria noastră în Balcani şi cealaltă prin originalitatea şi bucuria fiecărei noi povestiri. În 2019 s-au detaşat autobiografiile, şi dintre favorite este cea a lui Michael Caine - Artă de a asculta şi alte lecţii de viaţă, recomandată de LiterNet şi de Cristina Bazavan, a lui Irvin Yalom - Călătoria către sine recomandată în podcast de Andrei Roşca. Poate unul dintre motivele pentru care sunt încă aici, în România, deşi am destul spirit de aventură, sunt întâlnirile acestea mai mult sau mai puţin întâmplătoare cu oameni pe care i-am văzut acum câţiva ani. De Încălcând toate graniţele a Marinei Abramovic am aflat cu câteva luni înainte de publicarea la Pandora M, şi îmi amintesc cum citeam periodic rubrica de noutăţi să văd dacă a apărut. Poate că am "primit-o" diferit şi pentru că avusesem spectacolul la Linotip (despre care o să povestesc mai jos), dar viaţa Marinei Abramovic este cu adevărat fascinantă, iar în carte explică performance-uri, modalităţi de gândire, apropierea de natură şi de triburile indigene din Australia, povestea arzătoare cu Ulay, crezurile ei spirituale. Abonarea la Bookster mi-a adus şi alte lecturi, dintre care s-a detaşat Creativity a lui Ed Catmull de la Pixar. Este în mare parte despre cum să construieşti o cultură a creativităţii printre oamenii cu care lucrezi, dar înţelegi mai multe şi despre eliminarea statutului şi ierarhiilor, Steve Jobs şi cum se deosebeşte Pixar de Disney. Pe lângă cartea asta cu animaţie, am reîntâlnit-o pe Loreta Isac. Uneori lucrurile se înlănţuie în moduri misterioase.

Sunt întrebată adesea, şi parcă finalul de an pune şi mai multă presiune - "Pe unde mai pleci anul asta?" întrebare pe care aproape o resping şi m-am întrebat de ce. Răspunsul a venit repede, pentru că aşa mi-am obişnuit anturajul, să arunc câte o destinaţie exotică în funcţie de ce-mi doream la vremea respectivă - Patagonia, Nouă Zeelandă. 2019 a fost foarte mult despre "acasă", a locui un "acasă", a fi bine acolo unde sunt, a fi destul, fără să înţeleg prin asta a sta în casă, ci pur şi simplu a fi în starea de acasă. Acasă e o stare, nu un loc, mi-am spus. Voi mai călători, desigur, dar nu e esenţă spre care tind. Călătoriile se întâmplă. Încă am o lista de locuri în care vreau să ajung, vor veni la vremea lor, după cum vor fi binevenite şi altele surpriză.

În august 2019 surpriza a fost cu opt oameni, opt zile pe via Transilvanica sau Transilvănica cum o numesc localnicii. Am urmat un traseu, am parcurs etape, dar drumul nu este despre logistică, ci despre relaţii, despre empatie, răbdare, rezistenţă sau... lipsa lor. Drumul te provoacă să-ţi pui întrebări: Cât de dispus sunt să sufăr defectele unor prieteni sau zece băşici simultan? Ce se va întâmplă cu satul asta izolat după ce mor cei optzeci şi patru de bătrâni, singurii locuitori? Cu cât de puţin pot să supravieţuiesc ca să-mi uşurez rucsacul? În ultima zi deja ne alegeam segmentul de parcurs în 2020.

În 2019 mi-am aerisit viaţa fără să iau o perioadă sabatică, am avut timp, nu am mai fost atât de ocupată, cel puţin în ultimele luni. În prima parte emoţia a fost la putere, am lucrat la un spectacol de dans contemporan alături de alţi douăzeci de amatori, îndrumaţi de Ioana Marchidan, Teodora Velescu, Arcadie Rusu & Ştefan Lupu (experienţa a venit cumva firesc după cea a retreat-ului de dans contemporan cu Cosmin Manolescu din 2018). A fost primul nostru spectacol muncit din greu. Un experiment şi pentru ei. Proiectul de la Linotip s-a numit Corpuschool. Am fost atât de absorbită de ce se întâmplă acolo, au fost sâmbete cu şase ore de dans şi exerciţii care nu ştiu cum au trecut. Nu mi-a fost nici măcar foame în alea cinci-şase ore. Am mai fost pe scenă în şcoală generală, am făcut şpagatul şi am spus poezii în sala Gloria (acum a teatrului Metropolis) în faţa a nouă sute de copii, dar acum a fost mai mult decât o repetiţie. Poate fi un exerciţiu terapeutic să cazi şi să te ridici de la podea, mai repede, mai repede, să te arunci ca şi cum nu ţi-ar fi frică, şi totuşi să nu-ţi rupi oasele, să fii atent la ritmul grupului, să fi prezent să prinzi o minge, să te ridici de pe scaun, nici mai devreme, dar nici mai târziu. M-am autointitulat în monolog "fiica cea mică a verii" şi aşa mi-a rămas numele in grup. Colegii au fost de vârste foarte variate, cu mai multă sau fără experienţă de dans, cu diverse meserii, IT-işti şi actori laolaltă.

Apoi când încă mai simţeam nevoia să mai distilez experienţa a venit un atelier de dans contemporan cu Judith State şi întâlnirea cu dl. Andrei Şerban, ultima în cadrul intim creat de Insula 42. Regizorii ocupă diverse locuri în sală pentru a-şi însuşi diverse perspective, lucru observat la Ştefan Lupu şi de care am fost conştientă când dl. Şerban a intrat în spaţiul de la Insula 42. A luat loc în mică sala pe jumătate ocupată. I-am simţit prezenţa în ceafă, începuse o conversaţie cu cineva din audienţă, poate o jurnalistă, oricum dansul este scenă şi toţi eram nişte floarea soarelui care ne întorceam după prezenţa dansului. Impresia de rotund a continuat după ce am ieşit din mica sală şi am mers în aer liber, pe terasa unei cafenele, cred că era mai, şi după ce ne-am mişcat haotic, încet încet s-a format un cerc, au apărut nişte lumânări pe jos în centru, un preot, un tânăr care a locuit o vreme în Elveţia, actori, au început să curgă poveştile. S-a vorbit despre Academia itinerantă Andrei Şerban şi erau acolo persoane care au povestit cum a fost. Mai completa şi dânsul. Apucasem să vorbim puţin la început, am povestit de o audiţie la care urmă să merg şi mi-a spus "Şi te arunci, nu?" Vorbe simple, puternice care rămân şi sapă ceva în interior. A povestit apoi in cercul nostru despre regizorul preferat, Ingmar Bergman şi cum, lucrând cu femei nordice, care-şi exteriorizează mai puţin emoţiile, trebuie să trezeşti pisica sălbatică din interiorul unei femei. Am plecat cu gândul că e un şaman care nu lucrează cu plante, ci cu emoţii.

Îmi aduc aminte că am ajuns acasă şi am recitit impresiile participanţilor din Academia itinerantă Andrei Şerban, cu dorinţa arzătoare să se mai facă o astfel de întâlnire şi să ajung şi eu cumva acolo (sper că aş putea avea acces printr-o probă de dans). Apoi m-am grăbit să-i văd spectacolele care mai jucau înainte de închiderea stagiunii, Zadarnicele chinuri ale dragostei la Bulandra şi Pescăruşul la unteatru. În rest am văzut spectacole de dans la Linotip, aproape pe toate şi le recomand cu căldură. Basma curată se adresează şi copiilor şi e minunat să vezi cum un spectacol dăruieşte atât de multe straturi de înţelegere, fiind atrăgător pentru mai multe vârste.

Un spectacol văzut în toamnă la Teatrul Mic m-a emoţionat foarte mult şi este tot autobiografic (am avut o fixaţie în 2019, nu?) Emlék / amintire cu Judith State.

Anul nu ţine de aici până aici, fire mai mult sau mai puţin vizibile ne leagă de experienţa din anul trecut şi aşază poteci pentru experienţe noi spre anul ce vine, aşa cum spune un text pe care a lucrat Judith State cu noi la atelier: "Am putea crede cu uşurinţă că nu s-a întâmplat nimic şi, totuşi, iată-ne schimbaţi, aşa cum o casă se schimbă când primeşte un oaspete. Nu ştim cine a venit, poate că nu o să ştim niciodată, dar sunt semne care ne arată că viitorul intră în noi, pentru ca aici să se schimbe, cu mult înainte de a se întâmpla." (R.M. Rilke - Scrisori către un tânăr poet).

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus