13.01.2020
2019 a fost cel mai frumos şi plin an pe care l-am trăit din punct de vedere profesional.

Actoria nu este o meserie care aduce o certitudine constantă, iar eu iubesc certitudinea. Ce ironic. 2019 m-a învăţat să am răbdare.

Răbdare.
Răbdare.
Răbdare.

Şi să respir şi să am încredere că lucrurile vor merge bine, indiferent cât de incerte sunt.

Pe 6 ianuarie 2019 mă aflam în Havana, Cuba, pentru un curs de fotografie de aproape o lună. Atunci a început lecţia mea despre răbdare. Cuba este o lume total diferită şi deşi pretindeam că ştiu treaba asta înainte să mă duc, trebuie să recunosc că am fost surprinsă din nou şi din nou. Credeam că înţelesesem câte ceva despre comunism de la părinţi şi bunici. Ei bine, înţelesesem numai la nivel intelectual. Cuba m-a făcut să înţeleg într-un cu totul alt mod.

Am stat la coadă ca să pot intra în magazinul alimentar. Un lucru pe care îl iau de bun de obicei. Am reînvăţat să fiu recunoscătoare pentru lucrurile simple. Mi-a trebuit... răbdare.

Internetul era aproape inexistent şi ca să prind wi-fi trebuia să merg la un hotel, destul de departe de casa în care stăteam. Chiar şi acolo, wi-fi-ul mergea cu viteza melcului, aşa că a trebuit să am... răbdare.

Proiectul nostru final a fost să facem 10 fotografii cu o anumită temă şi să le prezentăm în cadrul unei galerii. Ca să pot face 10 fotografii reuşite, a trebuit să privesc şi să observ în cel mai profund mod tot ce era în jurul meu şi să am, ei bine, ... răbdare.

  
  
  

Tot în ianuarie 2019 mi s-a oferit pentru prima dată oportunitatea să produc un film şi, independent de această ofertă, am început să lucrez pentru o companie de producţie. Coincidenţă? Mă îndoiesc. Cineva chiar a vrut să fac producţie. Habar nu aveam ce presupune concret, dar am acceptat, i-am "păcălit" pe toţi că am idee despre ce vorbesc şi am sperat să mă prind înainte să îşi dea cu toţii seama că nu ştiam nimic.

Pe 17 februarie 2019 vizitam Washington D.C. cu persoana care mi-a dat cele mai multe lecţii despre răbdare emoţională în 2019.

Pe 16 martie 2019 am început filmările pentru scurtmetrajul pe care l-am produs, My Mom's Dead and I'm Stuck in Suburbia. Cum tipul care făcea sunetul a realizat în dimineaţa respectivă că nu poate ţine microfonul şi mixa sunetul în acelaşi timp, am avut nevoie de cineva care să ţină microfonul. Aşa că iată-mă într-un martie friguros, în suburbiile New Jersey-ului, îndeplinind rolul de boom operator şi încercând să nu mişc microfonul prea brusc în timp ce aveam frisoane în tot corpul. Mi-a trebuit multă răbdare ca să ţin microfonul, dar şi ca să nu îl omor pe tipul de la sunet.

În aprilie 2019, am avut norocul de a juca în două filme deosebite. Unul dintre roluri, în filmul Staying Afloat, regizat de Elizabeth Katz, era al unei fete care încercase cândva să se sinucidă şi care îşi salvează sora de la aceeaşi tragedie. Celălalt, în filmul Skip Tantrum regizat de Daniel Nemroff, era al unei fete de liceu timide, care este răpită şi găsită în final de băiatul pe care îl plăcea, Skip Tantrum.

Întâmplarea a făcut ca aceste două proiecte să se filmeze... în acelaşi timp. Am fost suficient de norocoasă să le pot face pe ambele, dar într-un mod destul de complicat: am început lucrul la Skip Tantrum care se filma în Philadelphia, Pennsylvania; după 3 zile de filmări, am luat autocarul înapoi către New York, unde se filma Staying Afloat; după ce am terminat de filmat, m-am întors în Philly să termin şi Skip Tantrum; la o săptămână după, m-am întors la NY. Desigur, toate acestea au fost posibile cu ajutorul bunăvoinţei echipelor de filmare şi, desigur, a răbdării.

Pe 10 mai 2019 am absolvit New York University Tisch School of the Arts (Prima specializare - Actorie; A doua specializare - Dans) cu onoruri şi cu un premiu pentru excelenţă. Pe 22 mai 2019 am avut festivitatea de absolvire. Mi-a trebuit foarte multă răbdare în acele 12 zile dintre cele două, deoarece tot ce voiam să fac era să mă plimb prin oraş în robă, împreună cu părinţii mei şi prietena mea cea mai bună care veniseră în NY special pentru ceremonie şi să arăt tuturor diploma proaspăt obţinută.


Iunie şi iulie 2019 au fost despre compania de teatru Et Alia, pe care am fondat-o împreună cu trei femei extraordinare care mă inspiră şi mă ajută să fiu un artist mai bun. Dar, pe cât de frumos sună, pe atât de greu este. Fiind la început de drum, a trebuit să ne ocupam singure de toate: textele pentru spectacole, promovarea pe social media, crearea costumelor şi a decorului, găsirea de locaţii şi spaţii de repetiţii, recrutarea oamenilor potriviţi etc. Răbdarea a fost cheia tuturor obstacolelor pe care le-am întâlnit şi a organizării primelor evenimente ca nou-fondată companie.

Pe 16 august 2019 am avut primul spectacol de teatru post-graduation care s-a dovedit a fi un eşec. Mi-a trebuit multă răbdare să găsesc ceva frumos de spus despre acel proces. Încă nu am găsit.

În septembrie 2019, lucrul de care sunt cea mai mândră a fost că nu am plâns zilnic. Dar în zilele în care am plâns, a trebuit să am răbdare cu mine şi să îmi demonstrez din nou că mă am pe mine alături.

În octombrie 2019 am venit în România şi am prezentat Transylvania Comic Con. Comic Con este un prilej de bucurie pentru mine în fiecare an. Ca întotdeauna, am cunoscut artişti deosebiţi şi am format prietenii frumoase. Cu toate acestea, mereu este câte un actor al cărui ego este deosebit de mare. Fără răbdare nu aş fi putut să îmi menţin zâmbetul pe buze atunci când aveam un dialog pe scenă.

Noiembrie 2019 a fost o lună plină de evenimente. În primele 4 zile am filmat un scurtmetraj numit Where Are You From Again? pe care l-am scris, produs (iată, se pare, de ce viaţa a insistat atât de mult să încep încă din ianuarie să produc de zor) şi în care am jucat rolul principal.

Pe 8 noiembrie 2019 a avut loc premiera în România a filmului Queen Marie of Romania, în care am jucat-o pe Zizi Lambrino. Pentru prima dată, am primit mesaje de la "fani": câţiva oameni care au văzut filmul şi care au fost suficient de drăguţi să mă caute pe social media şi să mă felicite (trebuie să recunosc că rar îmi este ego-ul mai mângâiat).

Pe 15 noiembrie 2019 am avut apoi debutul companiei noastre de teatru cu spectacolul Running in Place, în regia Isabellei Uzcátegui.


A trebuit să am răbdare şi să le iau pe rând, deşi tentaţia a fost să mă gândesc la una (şi să mă stresez) în timp ce o făceam pe cealaltă. Ah, şi a trebuit şi să îmi amintesc să respir destul de des.

Pe 6 decembrie 2019 am pus în scenă o lectură a primei piese scrise de mine, On How To Be A Monster. Să împărtăşesc ceva ce am scris este unul dintre cele mai grele lucruri pentru mine. La finalul lecturii, am cerut feedback. Numai datorită răbdării am reuşit să îl asimulez şi să îmi dau seama ce vreau să fac cu el pentru a dezvolta textul şi a-l pune în scenă ca producţie completă în 2020.


Pe 25 decembrie 2019  am împlinit un an de când sunt vegetariană.

În plan personal, mai am de lucrat la răbdare.

Am spus că 2019 a fost cel mai frumos şi plin an pe care l-am trăit din punct de vedere profesional. Sper să mă înşel şi 2020 să fie cel mai frumos an. Apoi sper să mă înşel iar şi iar în fiecare an, astfel încât să progresez neîncetat. Aşa va fi oare? Parcă nu mai am răbdare să aflu.

Notă: un interviu cu Maria se poate citi aici.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus