Am realizat că mi s-a domolit major entuziasmul, poate că e o chestiune de vîrstă sau spus mai blînd de atingere a unui anumit nivel de înţelepciune.
A fost un an al întîlnirilor din acest punct de vedere îl consider excepţional şi de fapt poate că şi asta e o chestiune de vîrstă (citeşte "înţelepţire"!)
Am avut cîteva mici încercări legate de sănătate care mi-au atras atenţia că e mai important cum trăiesc şi cu cine trăiesc alături, decît ce livrez.
Aşadar ce n-am făcut (nici) în 2019: nu m-am apucat să învăţ spaniola aşa cum îmi propun de cîţiva ani, nu am reuşit să îmi înving compulsivitatea la cumpărat lucruri care zac pe lîngă mine degeaba, nu am reuşit să mă abţin să privesc ca viţica la poarta nouă diferite siteuri de cumpărături on-line, nu am dansat cît aş fi vrut, nu am dat jos kilograme (ba din contră).
Ce lucruri de care-s mîndră am făcut în 2019: am fost mult mai atentă la sănătatea mea, am găsit aproape mereu timp pentru prieteni dragi, mi-am făcut neaşteptat de mulţi noi prieteni - contrar părerii că după o anumită vîrstă prietenii noi nu prea mai pupi, am înţeles că nu e teribil să ai 50 de ani şi că e mult mai important cîţi ani simţi că ai şi cum îi porţi, am călătorit de plăcere mult mai mult decît din obligaţie, am reuşit totuşi să intru într-o librărie şi să ies doar cu cartea pe care mi-am propus iniţial să o cumpăr (mi s-a întîmplat ce-i drept o singură dată, apoi am ieşit cu 2, cu 3, cu 5 în plus - ca de obicei), am avut mult mai puţine atacuri de panică legate de cum rezolv o sincopă profesională sau alta, am reuşit să(-mi) spun "Nu!" mult mai des, aşa cum ar fi trebuit să fac demult.
Cele mai frumoase momente / întîlniri din 2019 sunt (într-o ordine aproape cronologică):
Reacţiile publicului la lansarea documentarului despre şi cu Nina Cassian, realizat de Mona Nicoară şi Dana Bunescu, sălile pline din martie 2019 şi discuţiile fără sfîrşit cu publicul după proiecţii.
Minunata expoziţie retrospectivă de la MNAC a Yvonnei Hasan, pusă la punct de Adrian Buga şi de Alexandru Solomon, bucuria pe care am simţit-o să văd lucrările strălucind în spaţiul generos al MNAC-ului şi uimirea admirativă a celor ce au trecut pe acolo şi toată energia bună cu care a fost încărcată această recuperare, fie şi aşa, un pic tîrzie, a acestei prea discrete artiste care mi-a fost la fel de discret model şi călăuză mie şi familiei mele.
O seară la Paris, după proiecţia specială a filmului lui Alexandru Solomon Ouăle lui Tarzan la Cinemateca Franceză, o seară cu vechea noastră prietenă Fabienne şi cu noua noastră prietenă Elina, o seară simplă într-un bistro micuţ, dar o seară de o căldură şi o energie cum rar se întîmplă.
Vacanţa de Paşti în Creta, vacanţa în locul în care mi-aş petrece tot restul zilelor, cu oameni simpli şi primitori, cu soare şi linişte, cu cea mai frumoasă noapte de Înviere din viaţa mea, în mica biserică de deasupra mării, biserică care nu se mai deschide decît de sărbători căci nu mai sunt enoriaşi, nici preot. Biserica la care a venit un preot din alt sat şi a făcut slujba mai devreme, la 8, astfel încît să poată merge la 10 în alt sat unde nu mai au preot şi la miezul nopţii în satul lui. Contează că ne-a adunat, eram pe pajiştea de pe colină 100-150 de oameni, localnici şi puţini turişti ca noi, mulţi copii - avînd în vedere ora, oamenii au venit cu micuţii la slujbă, un coş enorm cu ouă roşii pentru toată lumea, prăjiturele tradiţionale şi vin - o întîlnire cu o comunitate de care te lipeai fără ezitare.
Vacanţa-aventură în Albania, prima vacanţă după mulţi ani în care am pornit pur şi simplu urcîndu-ne în maşină, cu o vagă idee de itinerar, dar fără rezervări şi termene de stat aici sau acolo. De aici am cules o altă serie de zile speciale într-un mic paradis simplu la mal de mare în Dhermi unde am experimentat şi cea mai furtunoasă furtună din viaţa mea, o furtună pe care am urmărit-o fără spaimă, nu avea ce să ni se întîmple, eram împreună! Şi revelaţia de a doua zi că şi furtunile cele mai grozave trec şi soarele străluceşte din nou şi viaţa merge mai departe, şi găinile se plimbă la fel pe sub măslini în grădina micului complex de căsuţe de pe malul mării.
Premiera filmului Ivana cea Groaznică de la Locarno, alături de Ivana, de Andrei R., de Andrei D., de Ana, de Carmen, de Tina, bucuria împlinirii, bucuria de a fi împreună, plimbările lungi pe biciclete şi întîlnirile întîmplătoare cu spectatorii de acolo şi emoţiile împărtăşite de aceştia cu noi.
Filmările în Germania pentru filmul lui Vali Hotea Lebensdorf, săptămîna petrecută în satul din Germania profundă alături de echipa aproape exclusiv românească a filmului şi interacţiunea cu comunitatea din satul ecologic Sieben Linden, în care am filmat. Însă între interacţiunea cu această comunitate cu obiceiuri diferite de ale noastre, dar care ne-a primit cu braţele deschise, şi timpul petrecut împreună cu echipa noastră, tot mai preţios ca experienţă îmi pare timpul cu ai mei.
E un sentiment special lucrul la film în deplasare, nu cred că e ceva ce uneşte mai mult decît acest tip de interacţiune în care împarţi totul şi lucru şi spaţiu şi timp liber şi gînduri de tot felul şi mai ales voia bună.
Călătoria în Coreea de Sud, la festivalul de la Busan, experienţele cu totul speciale de acolo, expediţiile alături de Ivana şi de noua noastră prietenă daneză în paşaport, cu sînge iranian şi polonez, Victoria. Am fost la temple, la muzeu, în parc, la masaj în miez de noapte, la proiecţii cu cele mai bizare întrebări de la public - barierele socio-culturale nu se rup mereu!- la piaţa locală, la karaoke, la petreceri uriaşe, la cine europene în restaurante coreene, am întîlnit întîmplător persoane importante din lumea filmului pe care îmi doream de multă vreme să le cunosc şi cu care am avut cele mai relaxate conversaţii (ca de exemplu revelaţia faptului că una dintre cele mai importante persoane din stafful festivalului de la Cannes nu are un telefon mobil, nu a avut niciodată şi e convins că nici nu va avea - singura perioadă cînd foloseşte unul totuşi fiind în timpul festivalului - şi cum e să trăieşti în lumea asta fără telefon mobil).
Şi ar mai fi week-end-ul lung de la Riga cu descoperirea Letoniei, o ţară în care m-aş muta mîine dacă ar fi musai să plec de acasă, cu revederi de prieteni vechi cum e englezul acum aproape lituanian Gary şi de prieteni noi cum e letona Aija şi mai ales cu cina cu colegii din boardul Academiei Europene de Film şi sentimentul de comunitate şi de apartenenţă la o construcţie europeană extrem de umană şi ar mai fi şi atelierul de proiecte de la Tallinn şi timpul petrecut cu Carla şi cu Ana Maria şi cu Bogdan şi alte descoperiri de oameni, alte vise puse pe masă şi revenire de entuziasm.
Şi, de fapt, mai sunt dacă adîncesc gîndurile multe momente excepţionale, pe măsură ce scriu descopăr că n-am zis de întîlnirea cu Judith, de copiii care au apărut în cercul nostru mic de cunoştinţe, de săptămîna petrecută la Sevilla cu fiul meu cel mare, de orele petrecute în grădina mea şi miracolul fiecărei coacăze coapte şi fiecărei boabe de zmeură fie şi în decembrie (da, da, am găsit o boabă gata să se coacă în ziua de Crăciun), de personalul minunat al secţiei de recuperare medicală al Policlinicii 11 Iunie, de revelionul într-o casă cu pereţii plini de poveşti şi cu o atmosferă din alt timp, cînd petrecerile erau simple, fără sofisticării pe masă şi cu bucuria de a fi împreună cunoscuţi şi cunoscuţi ai cunoscuţilor, genul de petrecere simplă după care tînjesc de cîţiva ani.
Iar cele mai puternice două momente pentru sufletul meu din 2019 sunt unul la început de an, respectiv cea mai grozavă îmbrăţişare a soţului meu în timpul uneia dintre crizele care m-au necăjit, o îmbrăţişare în care am simţit şi toată dragostea şi toată neputinţa de a lua asupra lui durerea aia ca să mă elibereze, o îmbrăţişare ca un cocon nesfîrşit. Iar celălalt moment este cadoul de Crăciun fantastic şi neaşteptat de la Tranzit, o tufă mare de un fel de cătină, cred, o plantă plină de culoare la care m-am uitat probabil cu atîta drag, că s-a simţit că o voi iubi şi îngriji cum se cuvine şi iată, tranziţie împlinită, e în grădina mea şi mă bucur de ea şi de adaptarea ei în familia noastră zi de zi.
Abia acum, după ce am rememorat cu grijă anul realizez că pe lîngă faptul că sunt extraordinar de norocoasă, sunt şi teribil de răsfăţată şi că, în realitate 2019 a fost şi el ca şi alţi mulţi ani din viaţa mea un an excepţional şi le mulţumesc din suflet tuturor celor care au făcut ca el să fie aşa.
Iar rezoluţia pentru 2020 este să pot dărui celor din jurul meu clipe de bucurie la fel de intense ca cele pe care le-am primit de-a lungul timpului eu.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)