14.01.2020
Pe Răzvan Penescu, fondatorul LiterNet-ului, l-am întâlnit la Ideo Ideis, în Alexandria, în vara lui 2013 şi de atunci îmi propune periodic să scriu. De fiecare dată l-am refuzat pretinzând că nu e momentul oportun să mă apuc de asta. Acum, însă, e o situaţie aparte pentru că anul 2019 a fost, categoric, cel mai interesant, complex şi frumos, până la urmă, an din toţi pe care i-am trăit. O să-mi structurez poveştile cronologic. Dacă m-au marcat, le evoc, dacă nu, ghinion, dacă da, dar nu mi le mai aduc aminte, ghinion. O să procedez la fel şi când vine vorba de oamenii care m-au influenţat. Mai puţin în cazul în care nu mai suntem în relaţii bune. Glumesc! Sau...

2019 începuse greu. Tare greu. Cel mai greu din toţi anii de pe pământ. Venisem după cea mai nasoală petrecere de Revelion la care fusesem vreodată. Nu era neapărat vina petrecerii, cât vina mea şi a orgoliului meu incomensurabil care m-a împins să nu petrec alături de prietenii mei, ci să mă duc printre necunoscuţi, că de: "toată ziua stau doar cu oamenii cunoscuţi, zona de confort, miau-miau...". Sfârşesc seara gătind un orez la 2:30 dimineaţa în bucătăria camerei de cămin. Cu nimic. Orez simplu. Că n-aveam nimic altceva. La mulţi ani, Florică!

A doua zi dimineaţă vorbesc cu Ionuţ, frate-miu, la telefon şi conchidem că anul ăsta trebuie să muncim. Sunt ferm convins că negam tristeţea uriaşă care mă cuprinsese. Da' aşa fac eu. Când sunt nefericit mă dreg cu "oricum am treabă şi nu-mi stă capu' la prostiile astea!". Dar ce treabă? Vedem, găsim, facem.

Încep repetiţiile la un musical făcut la facultate şi lucrez intens fizic. Sunt la fel de graţios ca un baobab. Mi se spune că trebuie să mă antrenez. În facultate (la noi aici la Bucureşti), actorii nu prea lucrează cu corpul lor şi lipsa exerciţiului mă face să devin conştient de ce fac. Şi nu e de bine. În special pentru mine. Idris, coregraful, mă susţine orice ar fi şi spune că important e să munceşti. Ne vorbeşte despre măsura lucrurilor şi de ce e important ca noi să gândim ca nişte actori, nu ca nişte dansatori. Tot baobab sunt.

Profit de vremea prielnică şi încep să ies la alergat. Nu vreau să sune a monolog contemporan, dar cred că alergam de gândurile mele. Simt nevoia să joc. Orice. Anxietatea mă cuprinsese atât de tare încât într-o seară tremuram când stăteam de vorbă cu Cristina, o colegă. "O să fie bine, o să fie bine!". Miroase a depresie... Toate insatisfacţiile şi neîmplinirile mele erau presărate cu elementul meu sisific: perfecţionismul (sună pompos, dar nu e. M-am gândit atât de mult la asta şi am vorbit atât de des încât formulările astea apar necontenit. Nu mă dau mare). Continui să mă antrenez şi să muncesc, dar mă afund din ce în ce mai tare, deşi, culmea, încep să înţeleg. Da, înţelegeam şi mă mişcam bine, dar nu eram cel mai bun. Nu sunt mulţumit de ce fac, dar am mult timp la dispoziţie. Suplinesc prin citit şi văzut filme. După o lună de abstinenţă, mă reapuc de băut. Nu e bine, da' măcar "aşa mai seamănă a viaţă!".

În luna februarie e invitat Mihai Constantin să facă un spectacol cu noi, studenţii masteranzi în anul I. Vâlvă mare de tot. Toată lumea vrea să joace orice, oricum. Citim texte noi în fiecare zi şi suntem distribuiţi aleatoriu. Pun atât de multă presiune pe mine şi pe faptul că trebuie să fac bine încât am senzaţia că citesc mai prost decât un preşcolar.

Mă angajez la facultate. Teoretic sunt referent grad III. Practic sunt "Nea Florică luministu'-sunetistu'". Sunt distribuit în spectacolul lui Mihai Constantin. Nu pe ce personaj voiam eu. Îmi plăcea foarte mult un alt personaj. Întreb dacă aş putea să încerc alt personaj şi creez tensiuni. Rezultat negativ. Nu e nicio problemă, măcar am ce să joc. Sunt luminist-sunetist-actor-dansactor-nea. Nu-mi place nimic din ce fac. Viaţă 1-0 Florin. Mai trec câteva zile în care deschid ochii ca să-i închid la loc.

Aflu că sunt nominalizat la UNITER pentru Debut pentru rolul din Medea's Boys în regia lui Andrei Măjeri. Viaţă 1-1 Florin. Am fost extraordinar de bucuros. Mergeam pe stradă şi răspundeam cu "Mulţumesc", indiferent de context. Ca atunci când e ziua ta şi eşti ferm convins că toată lumea o să-ţi zică "La mulţi ani!". O sun pe mama. Plânge. Îl sun pe tata. Plânge. Îl sun pe frate-miu. Ocupat. Mă sună înapoi. Plânge. Eu sunt fericit. Îmi beau minţile-n Bikers, crâşma facultăţii, şi trec prin toate fazele beţiei. Râd, iau lumea-n braţe, plâng, mă duc în Apollo, dansez pe manele, mă pup cu fete, mă cert cu poliţia, ajung în Control, Tavi-cel mai bun prieten al meu mă cară acasă, îi propun neinteligibil să-i gătesc un orez (se pare că gătitul orezului este activitatea care mă urmăreşte şi la bine şi la greu), dorm.

Mă trezesc şi mă văd cu fosta mea iubită. Îmi dăduse mesaj să mă felicite. Eu mă abţinusem de 230 de ori să fac asta în ultimele 24 de h. Îmi spune că s-a mutat lângă cămin şi am putea să bem o cafea. Întâlnirea asta îmi întăreşte credinţa în faptul că doi oameni care s-au iubit găsesc resurse nealterate de efuziune. Se bucură pentru mine. Sincer. Îi urez să-i fie bine. Şi ea mie. Plec şi primesc o altă lecţie importantă de la unul dintre cei mai importanţi oameni din viaţa mea. Dimineaţa repet, la amiază repet şi seara lucrez. Sunt bine.

În martie programul începe să se aglomereze. Sunt încă un "nea Florică" novice. Fac lumini şi sunet pentru un spectacol de disertaţie, apoi mă ocup de spectacolele de licenţă de actorie şi regie. E un pic cam mult. Sunt inocent şi mă ofer să stau peste program. Vin cu propuneri tehnice. Primesc un ghiont de la colegul meu care îmi sugerează să nu mai fiu aşa creativ. Să ascult de el, că el e crocodil bătrân. Gata, boss.

Primesc un telefon de la Iulia, studentă la regie, master II. Îmi propune să joc personajul eponim din Caligula, de Albert Camus. Caligula e personajul meu preferat. Viaţă 1-2 Florin. Sunt în spectacolul lui Mihai Constantin, în musical şi sunt şi "nea". Viaţă 4-2 Florin. Îl sun pe Andrei Runcanu, asistentul spectacolului coordonat de Mihai Constantin şi îi explic situaţia. Nu puteam să renunţ la musical, lucrasem de ceva timp la el. Mă înţelege. Cred. Viaţă 3-2 Florin. Data premierei musical-ului se modifică aşa că pot să ies fără să încurc pe nimeni. Viaţă 3-3 Florin.

Apare la facultate o tânără regizoare americancă, fostă studentă a lui Andrei Şerban, care vrea să pună Măsură pentru măsură de William Shakespeare. Mă duc la casting şi sunt distribuit. Îi comunic Iuliei. Îmi spune că nu voi putea să fac două roluri în acelaşi timp. Premiera era fixată în mai. Viaţă 4-3 Florin. După numeroase străduinţe şi promisiuni o conving şi acceptă. Viaţă 4-4 Florin. Repet la Caligula, Măsură pentru măsură, sunt "nea" şi m-am lăsat de fumat. E bine!

Aprilie a fost întotdeauna luna mea preferată. Nu şi în 2019. Programul se încărcase şi divergenţe apăreau la tot pasul. Nu mă pot bucura de ziua mea de naştere. Am un scop precis: să joc Caligula. Repetiţiile se desfăşoară bine, dar sunt atât de setat pe ce am EU de făcut încât nu mă pot apropia de nimeni. Iulia mă supraveghează atent şi-mi spune că uneori are senzaţia că nu lucrez eu. Lucrează actorul Florin Aioane. Are dreptate. Dar parcă sunt vrăjit. Nu mă pot relaxa. Trebuie să fac bine. Nu găsesc punţi comune, dar nici nu las de la mine. Sunt extrem de exigent cu ce fac. Mă încălzesc înainte de fiecare repetiţie, fizic şi vocal, fără să-mi dau seama că sfidez toată echipa. E o nuanţă fină aici. Dincolo, la Măsură pentru măsură lucrurile stăteau altfel pentru că ne cunoşteam între noi şi comunicam diferit. Îmi place foarte mult de Catherine, regizoarea spectacolului. Ştie să ţintească şi să obţină ce vrea. Facultatea nu voia să-i pună la dispoziţie o sală de repetiţie şi să-i ofere un buget. "Tell her că nu e chiar aşea". Catherine a decis să monteze spectacolul acolo unde am putut repeta. În toate incintele. Inclusiv pe holuri. Ne ajută să înţelegem cum se joacă Shakespeare şi contribuie la dizolvarea unei frici comune: interacţiunea cu publicul.

Spre sfârşitul lunii se anunţă venirea comisiei UNITER la Medea's Boys pentru a doua oară. De data aceasta era vorba despre juriul de premiere, nu cel de nominalizare. În ziua spectacolului am încercat să fiu relaxat. Am început să mă încălzesc la 3. Spectacolul era la 7. Nu e bine. Am emoţii. O să fie ok. Începe spectacolul şi după 5 minute aud un pârâit. Mi se rupseseră pantalonii între craci. Viaţă 5-4 Florin. Ies din scenă şi îmi schimb pantalonii. Înjur. Alea-alea. Dă-i cu bere după. Trece. Continui să lucrez la cele două spectacole şi să fiu "nea", dar obosesc teribil.

Îmi fac rost de două zile în care să mă odihnesc. Eram epuizat. Mă duc la Therme unde mă-ntâlnesc cu Vlad Bălan. Vorbim multe şi mărunte. Încearcă să m-ajute spunându-mi că nu trebuie să mi-o mai ard Stanislavski la repetiţii şi să leg ceva uman cu oamenii ăia. Îi mulţumesc. Mă întorc la repetiţii. Tot nu reuşesc. Repet de dimineaţă până seara, iar noaptea mă văd cu colegii de la licenţă-regie să facem lumini, doar atunci am timp.

În luna mai trăiesc cu senzaţia constantă că o să omor pe cineva. Măcar e frumos afară! Glumesc. Nu e suficient. Îmi împart programul din ce în ce mai ineficient. Tot ce fac e prost şi fug de mine. Urât sentiment. Cu prietenii nu mă mai văd aproape deloc. Pilot automat. Zbor până la Cluj. E toată lumea importantă din teatrul românesc în avion. Sunt cu Andrei şi ne gândim cum ar suna ştirea în cazul în care s-ar prăbuşi avionul. Probabil: "TRAGEDIE! AU MURIT MAIA MORGENSTERN, GEORGE MIHĂIŢĂ, RADU AFRIM şi nişte tineri!". E Gala Premiilor UNITER. I-am anunţat pe ai mei că-i aştept la Cluj. Lucian Broscăţean mă ajută cu costumul, apoi mă ferchezuiesc şi plec înspre hotel să mai dorm câteva ore. Mă trezesc şi merg cu Andrei să bem o cafea. Apoi înspre Teatrul Naţional. Îi văd pe ai mei şi mă emoţionez foarte tare. Ne luăm în braţe şi ne pupăm. Mama mă dă la o parte fiindcă-l vede pe Vlad Ivanov şi strigă: "BUNĂ SIARA, VLAD IVANOV, BOTOŞĂNIANU' NOSTRU!". Râd. Trece directorul Teatrului "Mihai Eminescu" din Botoşani pe lângă noi. Tata: "BUNĂ SIARA DOMNU' APETREI AŢI VINIT SÂ-L SUSŢINIŢI PI FLORIN?". Râd. Andrei se prezintă şi el, spune că e regizorul spectacolului şi apoi pleacă. Mama se întoarce înspre mine şi mă-ntreabă: "EL TE-O PUS SÂ TI DIZBRACI ÎN SPECTACOL?". Râd. După Gală mergem la pensiunea la care erau cazaţi ai mei. Pe drum mă întreabă dacă sunt supărat fiindcă n-am câştigat. Le spun că nu, dar mi-ar fi prins bine banii ăia. Mama: "LASĂ, MĂI, MAMĂ, CĂ-ŢI DAU EU!". Ne delectăm cu şniţele şi vin de ţară şi ne luăm la revedere.

Revin în Bucureşti şi am primele reprezentaţii cu Măsură pentru măsură. Totul bine. E work-in-progress. Mai trec câteva zile şi joc şi Caligula. După premieră, fac cunoştinţă cu Alexandru Darie care-mi spune să am mai mult curaj şi să nu fuşeresc ultima replică. Se decide să-mi arate. Se uită-n ochii mei, trage aer în piept şi spune apăsat: "Sunt încă viu!". Câteva luni mai târziu eram în Macedonia şi aflam că murise.

În luna iunie am început să mă mai relaxez. Nu mai existau reprezentaţii la facultate, deci nu mai aveam de muncă, iar premierele le jucasem. Am început să vorbesc cu toate femeile din lume. Semn bun. Inclusiv cu fosta-fosta-fosta mea iubită. Adică iubita mea din anul I de facultate. Că aşa a fost să fie. O iubită în fiecare an. Dacă erau mai multe, erau mai multe, dar atâtea au fost. Am aflat că o să plece în Anglia şi am invitat-o la o discuţie amicală în care i-am spus cât de mult o admir pentru curajul ei şi pentru faptul că-şi ia viaţa în propriile mâini. Şi ea înţelege. Dar doi oameni care s-au iubit... aşa că am început să ne vedem mai des.

După mai multe deplasări (Timişoara, Oradea şi Sibiu) cu Medea's Boys ajungem la Constanţa. Am invitat-o şi pe ea. După câteva zile şi nopţi ne despărţim şi încheiem un ciclu amoros. Mă deplasez înspre Craiova unde urmează să jucăm Caligula la un festival dedicat tinerilor regizori absolvenţi. În timpul spectacolului trebuia să aleg o femeie din public care urma să joace rolul soţiei unuia dintre patricieni-soţia lui Mucius. M-am îndreptat către o fată tânără cu ecuson la gât. "E din festival, sigur e actriţă. N-o s-o crispeze prea tare situaţia" mi-am zis. Era actriţă. Dar era poloneză. Şi nu vorbea limba română. Şi nu puteam să neg că am investit-o convenţional ca fiind nevasta lui Mucius. Am vorbit în engleză. A fost o scenă excelentă. Ea chiar nu înţelegea nimic. A fost impecabil. I-am mulţumit şi am poftit-o în public. Cu toate astea, au urmat vreo 20 de minute înspre finalul spectacolului în care nu aveam idee despre ce joc sau ce se întâmplă. Doar urlam, din când în când. Mă simţeam groaznic. După spectacol port o discuţie cu Iulia în care-i spun despre ce-am simţit şi despre cum cred că problemele îşi au sorgintea în disfuncţionalitatea echipei. I-am argumentat că am fost prea orgolios şi nu am putut să las de la mine în nicio circumstanţă şi-mi pare rău pentru asta. N-am avut curaj să le-o spun şi colegilor din distribuţie. Ea mi-a spus că nu înţelege cum n-am putut să ne iubim deloc şi că a ajuns să urască şi ea spectacolul. Conchidem că ar trebui să nu mai jucăm spectacolul. Petrec restul nopţii alături de Zuzanna şi colegele ei poloneze.

În iulie m-am întors puţin acasă, în Botoşani, să mă liniştesc şi să-mi organizez călătoriile iniţiatice. Decid să văd Lacul Fântânele din Beliş, judeţul Cluj, să stau câteva nopţi în Berlin şi s-o vizitez pe Zuzanna în Cracovia, Polonia. Mă întorc în Bucureşti. Din Bucureşti în Cluj-Napoca. Din Cluj-Napoca în Huedin. Din Huedin în Beliş. Mă cazez la o pensiune 3 nopţi. Vizitez împrejurimile, cascada Vălul-Miresei, urc pe Vârful Vlădeasa şi dau o fugă până la Mănăstirea Râşca Transilvană.

Acolo îl întâlnesc pe părintele Casian care-mi vorbeşte despre fundamentul religiilor: inhibarea ego-ului. Mă sfătuieşte să accept realitatea aşa cum e, pentru că eu vreau constant să transpun imaginile din capul meu peste realitate. Şi când această contopire nu are loc, sunt destabilizat. Practic, "acceptă când nu e ca tine ca să nu mai suferi ca prostu'". Viaţa = Florin! Îmi învăţ lecţia şi mă întorc în Bucureşti entuziasmat să pun în practică cele învăţate. Nu-mi iese, evident.

Mă pregătesc pentru o filmare a unui lungmetraj regizat de un actor-regizor pe care îl respect foarte mult. Sunt înconjurat doar de oameni pe care îi admir profesional şi nu mă pot relaxa deloc. Îmi vine să intru în pământ. Repet figura 10 zile mai târziu şi termin filmarea. Constat că mai am mult de lucru. Nu mă pot acomoda atât de uşor cu necunoscuţii, "dar o să pot într-o zi", mi-am spus. Se anunţă un casting-concurs de angajare pentru Godot Cafe Teatru, un teatru independent din Bucureşti şi încep să mă pregătesc. Deşi am lucrat bine, în ziua probei am fost groaznic de agitat şi nu am putut să fac nimic. Pusesem iar presiune inutilă pe mine. Of, Doamne-Doamne!

August a fost minunat, din toate punctele de vedere! Exceptând partea în care fiind în Polonia am aflat că Zuzanna are iubit. Glumesc! Ba nu! Glumesc un pic, ce-i drept! Toate bune şi frumoase. Proaspăt remontat după eşecul filmărilor şi al concursului de angajare, mă decid să-mi fac cont de "couchsurfing" - o aplicaţie prin intermediul căreia poţi să oferi şi să soliciţi cazare gratis. Chiar înainte de plecarea mea în Polonia mă ofer să-i primesc pe Ezgi şi Şaban din Turcia care aveau nevoie să stea două nopţi în Bucureşti. Eram pe interes. Aveam nevoie de recomandări pentru a-mi spori credibilitatea pe "couchsurfing" şi astfel să pot beneficia de cazare în Polonia şi Germania. Amândoi s-au dovedit nişte oameni extraordinari, cu mult bun simţ şi umor. Umor cu care nu m-am interconectat în ziua în care am încercat să le explic că noi folosim "rahat" în contexte diferite. Dar eu am râs. Ei nu prea. Au plecat, mi-au zis că-s băiat bun şi am zburat înspre Cracovia.

Nu am găsit cazare aşa că am stat la un hostel pentru prima dată în viaţa mea. Îmi tot spuneam că n-are ce să se întâmple, dar când am văzut că sunt 12 paturi în cameră m-am încordat mai tare decât Bruce Lee. Vizitez oraşul, care e splendid, din toate punctele de vedere. Mă văd cu Zuzanna. Aflu că are iub... Vizitez oraşul în continuare. Cunosc o mulţime de oameni cu care încă ţin legătura. Merg la o petrecere techno care-mi anihilează toate preconcepţiile legate de muzica techno şi felul în care se distrează oamenii la astfel de petreceri.

Merg la tururi ghidate, iar la unul dintre ele îl întâlnesc pe Wlad, un polonez de vârsta mea care-mi expune o perspectivă cel puţin interesantă despre oamenii în vârstă care au rămas ancoraţi în comunism. Asta după ce stabilim că ţările noastre au avut un parcurs similar după cel de-al doilea război mondial, revoluţia din '89, bla-bla... El susţine că oamenii în vârstă care se gândesc cu jind la perioada comunistă sunt ancoraţi, de fapt, în ce au realizat atunci. Ăia au fost cei mai frumoşi ani din viaţa lor, în care au iubit, în care şi-au întemeiat familii, în care au muncit. Merg în ultima zi la Auschwitz ("For ever let this place be a cry of despair and a warning to humanity, where the nazis murdered about one and a half milion men, women and children, mainly jews from various countries of Europe"). Am ţinut să citez din monument că poate aşa reuşesc să descriu ce-am simţit atunci. Nu pot.

Mă întorc în Bucureşti şi primesc un telefon de la Vlad Cristache, regizor, care-mi spune că are nevoie de un copil cu faţă de prost care-şi ia bătaie la şcoală şi s-a gândit la mine. Onorez această invitaţie la casting. Îmi spune că vom lucra la Teatrul din Constanţa începând de luna aceasta. Plec în Berlin şi de data asta am noroc. O fată se oferă să mă cazeze după ce mi-a văzut mesajul pe "couchsurfing", susţinând că şi ea are prieteni actori. Are 20 de ani şi studiază în Anglia. Se află într-un internship la Berlin de două luni. Perioadă în care studia viteza cu care se propagă informaţia de la un neuron la altul. Eu eram Florică, actor şi fost "nea" la facultate. Lăsând gluma la o parte, cam toată excursia la Berlin se subordonează acestei întâlniri. O fată de la care am învăţat enorm. La 14 ani ea i-a spus mamei ei că dacă n-o lasă să urmeze cursurile Liceului de Informatică din Bucureşti se prostituează, face rost de bani şi tot urmează cursurile. Cel mai determinat om din câţi cunosc. Evident, am iubit muzeele şi lumea de-acolo. N-am experimentat viaţa de noapte. Next time!

În septembrie stau la Constanţa, cu excepţia zilelor în care plec în deplasare cu Medea's boys la Skopje în Macedonia de Nord şi la Piatra Neamţ. Mă trezesc, ies la alergat pe malul mării, merg la repetiţii, stau la plajă, repet din nou. E minunat. Întâlnesc oameni interesanţi: un gălăţean născut în Liban care îşi petrece câteva zile în Constanţa pentru că aici fusese la un festival de muzică electronică unde mixase şi întâlnise un argentinian care pretindea că e milionar, un cuplu irlandez din Belfast extrem de deschis, "doamna cu bişonu'" de pe plajă, bătrânelul care susţine că într-o viaţă anterioară a fost pirat şi că în anii '70 i-ar fi salvat viaţa lui Alain Delon în Eforie Nord, Oana, cu care fac contact vizual tot drumul de la Bucureşti la Constanţa, dar care-mi spune la final că are iubit şi, bineînţeles, echipa teatrului-revitalizată, parcă, de apariţia noastră, a câtorva oameni tineri veniţi să facă teatru.

În Macedonia am jucat pentru prima oară în străinătate. Aveam emoţii foarte mari pentru că ştiam că oamenii o să urmărească supratitrarea. Mai avusesem două experienţe similare: la Timişoara şi la Sibiu, dar de data asta nu mai existau deloc români în public. Au fost, însă, trei vorbitori de limba română. Toţi trei erau macedoneni şi studiaseră actoria în România. Îmi comand un taxi până la hotel şi vorbesc cu şoferul în limba română, el în aromână. Ne întoarcem cu mini van-ul nostru şi ne simţim ca nişte staruri rock plecate în turneu. Glumesc. Toată lumea doarme şi e mahmură. Andrei e o enciclopedie ambulantă. Alex ne povesteşte despre cum e cu femeile. Jucăm şi la Piatra Neamţ şi mă întorc în Constanţa. Între timp îmi dau demisia şi nu mai sunt "nea".

Încep luna octombrie cu cea mai românească zi din viaţa mea. E ziua unui coleg actor aşa că amânăm repetiţia, facem grătar şi începem să bem la 13:00. O ţinem aşa până dimineaţă. La sfârşitul zilei sunt recompensat cu "Premiul românului". Am dat dovadă de ingeniozitate şi de "merge ş-aşa" inventând băutura "whisky şpriţ". Plecăm în Serbia la Kragujevac unde jucăm Medea's boys în cel mai vechi teatru din ţară. Publicul e foarte cald şi atent. Cunoaştem oameni noi, mâncăm bine de tot şi bem rakija. Dau un interviu pentru presa sârbă imediat după ce-mi fac tatuajul din spectacol şi sunt la bustul gol. Suntem pozaţi la final şi eu şi Vlad şi pare că am fost prinşi la graniţă făcând trafic cu blugi. Ne întoarcem la fel de rockstar-uri. În Constanţa, la iniţiativa aceluiaşi actor sărbătorit la începutul lunii, vizitez cetatea Histria, împreună cu alte două colege. Spre sfârşitul lunii aflăm că premiera se suspendă pentru că actriţa principală aproape şi-a rupt piciorul. O să mă întorc în Constanţa peste o lună. Continui să vorbesc cu toate femeile din lume şi îmi dau seama că s-ar putea să am o problemă.

Noiembrie e liniştit. Aflu că sunt distribuit în spectacolul de disertaţie al grupei de masterat-arta actorului, Unchiul Vanea de A.P. Cehov. Wow! Astrov! Wow! E linişte. Repet, citesc, mă uit la filme, merg la spectacole, mă văd cu oameni şi, foarte important: nu mă grăbesc. Îi reîntâlnesc pe Radu Gabriel şi pe Alexa Tofan cu care nu am avut ocazia să lucrez în luna mai "din cauza la lipsa la timp". Înţeleg ce-nseamnă să funcţionezi organic, să nu te grăbeşti şi să îi oferi teatrului timpul de gestaţie necesar, care din păcate nu corespunde cu nevoile unui tânăr ahtiat. Încep să caut "omu'" şi să nu mai fiu actorul Florin Aioane care lucrează. Învăţ că e bine din când în când să faci pasul înapoi şi să-ţi tragi sufletul, că e bine să nu poţi şi că orice tip de muncă exercitat nu e în zadar. Trag o mare beţie alături de prietenii mei cei mai buni, pe care-i prezint mereu ca fiind prietenii mei cei mai buni şi nu doar Vlad Galer şi Tavi Voina, ci Vlad Galer şi Tavi Voina - cei mai buni prieteni ai mei, şi mă întorc în Constanţa.

Se anunţă concursul de angajare. Încep să obosesc. Plecăm din nou în Serbia, de data asta la Subotica. A trebuit să iau o maşină până la Bucureşti, avionul până la Timişoara, o maşină care să ne ducă în Subotica prin Ungaria. Ajungem acolo, dormim câteva ore. A doua zi vizitez puţin oraşul şi fug la teatru. Jucăm spectacolul şi trebuie să plecăm câteva ore după. Rămân treaz până dimineaţă. Fac acelaşi drum. Mă opresc în Bucureşti unde fug la facultate să-mi iau diploma de licenţă ca să mă pot înscrie la concursul de angajare. Vlad, regizorul, mă sună disperat din Constanţa să vin mai repede.

Iau un bla-bla car şi ajung după 30 de ore nedormite. Dau două şnururi. Am ochii umflaţi de nesomn. Ajung la cazare după 40 de ore şi cad lat. Mă trezesc după 10 minute şi trăiesc primul meu atac de panică. Era prea multă informaţie în capul meu şi nu mai ştiam cine sunt. Încep să simt din ce în ce mai mult oboseala şi să pierd controlul. Slăbesc destul de mult. Trece şi premiera cu bine, dar la ultima reprezentaţie mă tai la picior şi cad peste o doamnă din primul rând. Mi se spune că nu e nevoie să mă duc la doctor, dar când ajung la Bucureşti văd că mi s-a schimbat culoarea degetului. Mă panichez şi fug la urgenţe. Aflu că totul e sub control. Mi se spune că n-am voie să mă mişc 10 zile. Concursul de angajare e peste fix 10 zile. La mulţi ani, România!

În decembrie mă axez pe premiera spectacolului Unchiul Vanea de la facultate şi pe pregătirea unui repertoriu pentru concurs. Toată lumea e agitată. Mai agitată ca niciodată. Continui să slăbesc vizibil. Lucrul la spectacol e foarte frumos şi nuanţat. Evit situaţiile care mă chinuie. Îmi permit să remarc de fiecare dată când mă simt în disconfort şi găsesc împreună cu Alexa soluţii organice. Vine mama în Bucureşti la o conferinţă despre asistenţă socială. Nu mă pot vedea decât o oră cu ea. Fug la facultate să repet. Un coleg mă sună şi-mi spune că mi-a pierdut legitimaţia de transport. Nu aveam nevoie de aşa ceva acum. Încerc să mă adun. Nu pot.

Îl sun pe Tavi şi-i spun că trebuie să vorbim că-mi bubuie capul. Beau whisky şi plâng ca o fetiţă în bucătărie. În timp ce plâng mă analizez şi-mi dau seama ce-aş putea folosi în meserie. "E o nuanţă diferită când plângi beat, nu?". Tavi se uită şi nu-i vine să creadă. Sunt nebun. Sau cel puţin psihopat. Ajung la Constanţa şi dau prima probă. Rămân acolo trei zile pentru că am trei spectacole. La primul spectacol mă lovesc în decor şi-mi dau degetul de la picior peste cap. Nu-mi vine să cred. A doua zi mi se umflă piciorul şi nu pot să calc pe toată talpa.

Ajung la urgenţe, din nou. Aştept câteva ore şi sunt martorul unor episoade incredibil de amuzante. "Doamna doctor, haideţi puţin că s-a-mpuşcat unu'-n cap..." / "Of, bine... tânăr?" / "Da..."/ "Mna, depresiv..." sau "Domnule, dacă ai băut nu pot să-ţi fac anestezie totală. Spune-mi cinstit că pierzi prea mult sânge. Ce-ai făcut?" / "Am vut să deau mâcare la pisci ş-am căzt, mna...". Aflu că nu e fractură, dar mi se sugerează să nu mai calc pe el o săptămână. N-am cum fiindcă am două spectacole. Mi-l pune într-un soi de atelă improvizată, joc cele două spectacole şi mă întorc la Bucureşti.

Mă pregătesc de premieră. Aflu că am trecut în etapa a doua a concursului şi că trebuie să mai pregătesc două monoloage. Premiera e fixată în ziua probei. Merg cu Cătălin, un coleg, până la Constanţa cu o seară înainte. Dormim acolo câteva ore, dăm proba şi ne-ntoarcem în Bucureşti unde jucăm premiera. Tur de forţă. Din cauza oboselii am fost puţin deconcentrat şi fără măsură. M-am supărat tare din cauza asta. Aflu că am luat proba la Constanţa dar tot nu mă pot bucura pentru că avusesem o premieră proastă. Tavi nu mai înţelege nimic. Dorm şi-mi revin a doua zi şi-mi dau seama cât de fericit sunt, de fapt. Mai joc un spectacol după care mă întorc acasă, în Botoşani, de sărbători. Linişte, familie, iubire. De Revelion îmi mai încerc o dată norocul şi mă duc printre străini. De data asta a fost extraordinar. Şi nici n-am mai gătit orez.

Cam asta-i tot ce mi-a trecut prin cap. Chiar dacă de multe ori pare că povestesc doar evenimente mai puţin plăcute, continui să cred că ele m-au obligat să trăiesc. Să renunţ la postura hamletiană şi să acţionez. În 2019 mi-am dat seama cât de mult iubesc oamenii!

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus