2019 înainte de a-i face vânt

E anul pe care multă lume a vrut să îl pună pe fugă, să îl mătrăşească din parcursul personal, să îl expedieze sub salteaua cu amintiri de care mai bine ne lipsim. Îi înţeleg, compătimesc cu ei, ader la circumspecţie, dar îmi permit şi o privire (critică, cinică, lucidă, asumat subiectivă) în urmă.

În 2019, mulţumesc, am fost încă sănătos. Printre diagnostice, investigaţii, rezultate, aşteptări, oftaturi, multe săli de aşteptare, anxietate, unele simţite şi adunate în cele mai intime cămăruţe ale sufletului, am reuşit să funcţionez fără balamale scârţâind. După o vârstă, cred că principala performanţă a anului este asta. În rest, am muncit cum mă pricep mai bine şi am continuat să fiu eu cu toate ale mele. Şi ce mă face simpatic, şi ce nu. Mai ales ce nu. M-am înţeles, m-am chestionat, m-am luat la rost, m-am pus sub lupă şi... m-am iertat. Nu mi-am refuzat autenticul în niciuna din ipostaze. Dacă s-a văzut şi s-a simţit, mă bucur. Dacă nu, e vina mea.

Am vorbit (vrute şi nevrute), am scris (când cu conţinut şi sens, când doar cu litere juxtapuse), am stat din nou în vizorul camerei de filmat sau pe scenă. Cu nod la cravată şi în gât, cu r-uri exagerate. Am dat, am primit mereu mai mult, am iubit şi poate că oi fi şi urât, dar nu merită să mai ţin minte asta.

Una peste alta:

Cea mai bună carte citită: Hanya Yanagihara - O viaţă măruntă (Editura Litera). Praf m-a făcut. Dacă există o definiţie a literaturii care te angajează fizic, care se face sfredel în tine, care te trece prin purgatoriul durerii, dar îşi păstrează o frumuseţe limpede şi curată, asta este. E cartea la care am plâns de jale şi pentru că mă ardea pe corp, e cartea pe care am crezut că nu o voi mai putea duce, de grea, de împovărătoare, de tristă, de mântuitoare. Recunosc că o aştept pe Yanagihara ca pe un Mesia literar contemporan şi, în acelaşi timp, mă întreb dacă, orice ar mai născoci, va fi la fel de colosal. E ca un fel de Doerr, în a cărui Lumină pe care nu o putem vedea încă îmi astâmpăr setea.

Cel mai bun film văzut: Greu să desprind ceva cu adevărat memorabil. A fost un an al seriilor şi al serilor furate pe Netflix. Dacă voi spune The Two Popes / Cei doi papi nu sunt suficient de intelectual, nu?

Cel mai bun concert simfonic la care am fost: Lise Davidsen şi Orchestre de Paris, sub bagheta lui François-Xavier Roth în Vier Letzte Lieder de Richard Strauss la Philarmonie de Paris, în memoria lui Jessye Norman. O reverenţă de mare clasă uneia dintre cele mai desăvârşite interprete ale acestei muzici de şi pentru dincolo.

Cel mai bun concert non-clasic la care am fost: Ed Sheeran. Happy Birthday, Galway Girl!

Cel mai bun spectacol de operă văzut: Tăcerea e de aur.

Cel mai bun spectacol de teatru la care am fost: Pădurea spânzuraţilor, de Radu Afrim. Spectacol total. Teatru 2.0.

Cea mai frumoasă expoziţie: Ca inedit, Colecţia Alana la Musée Jacquemart-André de la Paris. Ca intensitate personală: retrospectiva El Greco de la Grand Palais.

Cel mai frumos loc nou văzut: La acest capitol, 2019 a strălucit şi mi-e greu să mă opresc doar la unul. Singapore m-a dat pe spate, Bangkok mi-a dat dureri de cap, experienţe culinare extreme şi culori explodate, Myanmar a fost anecdotic, Malaezia e prefaţă pentru o Indie devenită obsedantă, Phuket s-a lăsat cu corali şi cu cea mai perfectă (sic!) mare, la Portofino, Camogli şi Genova a fost cu răsfăţ din toate părţile, la Mont Saint Michel cu ploaie şi cel mai colorat amurg. Dacă ar fi să aleg, însă, un singur loc în care mi-au luat-o emoţiile înainte, acesta ar fi Cambodgia. Încă nu ştiu dacă Angkor Wat chiar mi s-a întâmplat sau am visat prea mult.

Cel mai bun interviu: Da, au fost: Ludmila Uliţkaia, Jean-Yves Thibaudet (după zece ani), Joyce DiDonato, Tugan Sokhiev, Radu Paraschivescu, Evgheni Vodolazkin, Andrei Şerban, Richard Flanagan, Marina Krilovici. Chiar am fost un privilegiat în 2019.

Când m-am simţit cel mai bine, profesional vorbind: La transmisiunea în direct a concertului Orchestrei Academice Evgheni Svetlanov din Rusia, cu Gabriel Bebeşelea şi Simfonia Manfred de Ceaikovski. De demonstrat nu mai am nimic nimănui, ci doar mie, iar atunci mi-am demonstrat, încă o dată, că, vorba folclorului, dacă vreau, pot.

Cel mai mare eşec: Că nu sunt doctor. Să nu râdeţi, că nu e de râs.

Sunt mândru de: familia mea, de tata, care e formidabil, de Maria, care creşte spectaculos, de Ioana şi de Povestea ei azurie cu elefanţi roz, de momentele când am fost varianta mea bună, de unul sau doi prieteni câştigaţi sau păstraţi (mare lucru, o artă în zilele noastre), de VIZUAL, o emisiune pe care o iubesc şi despre care îndrăznesc să cred că mă iubeşte, de colaborarea gratificantă cu Elle. La fel ca şi în 2019, de faptul că încă alerg decent şi merg pe jos ca nimeni altul.:)

Nu sunt mândru de: neputinţe, cinism, inerţie.

Experienţa anului: Sunt două.
Bucuria anului: Stereo. La două suflete. Şi întru revenire. Pentru a nu mai vorbi despre...

Răsăritul anului. Al meu e acesta. Devreme în Siem Reap, când nu puteam fi decât tineri.


Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)