Un pui de pisică fără un ochi se oglindeşte în vitrina unui magazin, în care nici un produs nu are preţul afişat. Magazinul oglindeşte una dintre cele 3 străduţe turistice dintr-o ţară cu doar 3 străduţe turistice, îmbrăţişate de multe străduţe cu clădiri scurse. Pe molozul acestora, pluteşte o bărcuţă dezafectată, un cimitir de biciclete, maşini vechi suprapuse, devenite cârje pentru jumătăţi de blocuri. Mai pluteşte un bătrânel cu un chip povestit de ani de zile de soare care lucrează, la fel ca alţi oameni plutitori, în garaje cu aer de rumeguş lipite de un zid peste care armata te avertizează că nu ai voie să fotografiezi. Mă uit ameţită de lumini colorate şi sunete de păcănele la speranţa lor. Speranţa puiului şi a bătrânului sunt ţinute în braţe de jetonul negru de ruletă al unui domn japonez. Acestuia i s-au oferit 1.000 de euro şi un avion personal să vină să joace într-unul dintre cele mai de lux cazinouri ce se oglindesc în mare. Cazinourile plutesc peste promenada semicirculară, care ţine în braţe această ţară ciudată. O ţară cu o jumătate de oraş drept capitală. Toate astea pentru că, nu mai departe de 1974, nişte domni naţionalişti s-au hotărât să devină extremişti naţionalişti. Mă întorc pe cealaltă jumătate de insulă. 2019, Republica Turcă a Ciprului de Nord.
Mama şi Preşedintele Ucrainei
Mama. Mama protestează. Mama nu vrea să călătorească. Mama e răpită. Mama e în avion. Mama e la mormântul lui Napoleon. Mama ascultă fanfara Franţei. Apare Volodimir Zelenski. Mama: Ştii că e actor, nu? Eu: Unii zic că în politică nu poate fi decât marionetă. Mama: Uite cum i se face semn unde să păşească, unde să salute, unde să se întoarcă. Mama râde. Mamei îi place Volodimir Zelenski. Mama. Mama care a ieşit pentru prima oară din ţară. 2019, Paris, anul în care am început să călătoresc cu mama.
Ţara în care oamenii votează la referendum împotriva mai multor zile de concediu
Într-un bar chill, amenajat într-un fost lăcaş de cult, comand un donut. Povestesc cu Sonia despre una dintre cele mai bine plătite meserii de aici. Cea de gunoier. Primesc o farfurie neagră, adâncă, elegantă, în care plutesc migdale în suc de pere şi un blat glazurat de 3 ori, ca o bărcuţă regală. Nu vă vând gogoşi. 2019, Basel, Elveţia
The perfect human
Port căşti. Cei 20 şi ceva de oameni de lângă mine poartă şi ei căşti. Mă uit la un tablou mare, înrămat. Mă mir. Râd. Îi arăt un detaliu din tablou tipului care stă lângă mine. Cineva din rândul din spate scoate telefonul şi face o poză tabloului. Toţi avem o expresie de greaţă. Toţi facem exact ce ne spune vocea din căşti. Reacţionăm exact cum ne spune vocea din căşti. Tabloul, orientat cu faţa spre noi, e ţinut pe scenă de către 2 actori. Pânza tabloului e complet albă. Publicul aşezat vis-à-vis de noi vede doar spatele tabloului. Cei din public, care sunt aşezaţi vis-à-vis de noi, poartă şi ei căşti. Lor, vocea din căşti le spune să urmărească reacţiile noastre. Le mai spune să se întrebe de ce doar nouă ni se arată tabloul şi lor nu. Îi pune să se întrebe de ce ei nu merită să vadă tabloul, ce au făcut greşit şi de ce nu au fost un public destul de bun pentru a merita să vadă tabloul. Tabloul iese din scenă, fără ca ei să îl vadă. Mi-e poftă de spectacole. 2019, Cluj, Zug. STEREO AKT din Ungaria trebuie urmăriţi!
Vreau să locuiesc într-un pantof
Piciorul e încălţat cu un pantof cu toc, eu urmăresc piciorul care se mişcă uşor, metronomic, stânga dreapta, ea îngână un sunet de pendulă. Hai, zi! Tic, tac! Tic, tac! Zi! Cum se numea filmul? Eu urmăresc vârful pantofului. Tic, tac...Tic, tac... Şi tot spectacolul am gestul acela în cap, tic-tacul acela, pantoful acela, lejeritatea aceea. Şi mă simt bine. Îmi dau seama care e secretul. În vârful acela de pantof locuiesc un actor şi o actriţă care se simt bine. Se simt extrem de bine. Tic-tac! Se joacă, se prostesc şi se simt al naibii de bine. Nici nu îmi pasă cât de bine se simt sau nu, dacă mie mi se pare că se simt bine. M-aş muta într-un pantof, în care ai totul la degetul mic. 2019, Bucureşti, FNT. Am văzut Cui i-e frică de Virginia Woolf, de la Sibiu.
Alte povestiri despre 2019
Poate va trebui să mă mut într-un pantof, din cauza tăierilor de buget pentru cultură.
Un subiect sensibil, Sili Vasiliu, Miss Litoral, un băiat şaten şi revoluţia sexuală intră într-un spectacol şi îl transformă într-un spectacol sensibil. Apoi un adolescent din public vorbeşte. Rândul 3, aproape de margine, de Alexa Băcanu, regia Sânziana Stoican, #Reactor sau cum devin spectacolele mai importante pentru public decât pentru creatori şi asta e excelent.
Cele mai multe dimineţi cu ou şi avocado.
Nu e nimic mai viu decât un furnicar de actori, regizori şi dramaturgi în curte la Reactor. Coc seminţe de spectacole, de câte 15 minute. Work in progress. Cristi Popescu zâmbeşte.
Îmi place realismul magic.
Cum am lucrat cu un regizor rus şi am jucat prima prinţesă din viaţa mea, o prinţesă cu tulburare de personalitate antisocială, o prinţesă de la profesională, care scrie cu sânge pe pereţi citate din filosofii greci. Prinţesa de cartier, de Andrei Ivanov, regia Nikita Betehtin.
Cum am învăţat despre accidental coreography şi cum mi-am înregistrat colegii pe ascuns la un workshop cu Martin Boross, la o cabană la Mărişel.
Sapiens.
Cum m-am împrietenit cu mulţi copii şi am învăţat de la ei despre prezent.
Cum m-am mutat într-o cameră fără geamuri, într-o casă fără curte, într-o viaţă cu dor de un câine care e la bunica, unde nu mai e bunicul.
Cum a fost condamnat Dragnea.
Am un inel aşa de frumos încât am fost rugată să fie fotografiat în cabina unui avion.
Cum am scris un text despre tata, brânză, morcovi în cur şi iepuraşi care fug după morcovi, la un workshop cu Catinca Drăgănescu.
Despre cum Catinca Drăgănescu, Cristian Ban şi Dragoş Muşoiu au venit la Teatrul de Nord Satu Mare şi ne-am jucat cu ei de-a devised theater şi au ieşit stele, pijamale, songuri şi momente intime.
Artemis stă pe genunchii lui Zeus şi îi cere toooot felul de lucruri. Unde? În Mythos a lui Stephen Fry
Cum am jucat cele mai multe reprezentaţii, în cele mai multe oraşe, într-un an cu cele mai multe excursii teatrale şi despre cum dacă pleci într-o noapte iarna, pe zăpadă, din Suceava, ajungi în aceeaşi noapte, primăvara, la Satu Mare, cu cauciucuri de vară. Despre cum să nu încercaţi aşa ceva acasă.
Despre cum se lansează o carte #Reactor - Miracolul de la Cluj / M.I.S.A.PĂRUT. Istorie recentă şi spectacol.
Cum mi-am înghiţit amintirile şi am aflat că nu a fost aşa. Am povestit despre un Iisus fosforescent pe o cruce de plastic, pe care îl ascundeam sub canapea, într-o copilărie îndepărtată, la un workshop cu Tom Dugdale.
Am terminat toate cărţile Elenei Ferrante.
Cum se strâng mulţi, mulţi oameni şi susţin o cauză comună şi se bucură apoi împreună de o dubiţă nouă pentru #Reactor.
Cum am lucrat cu un regizor din Macedonia. Cum? Cum vă place, de William Shakespeare, regia Alexandar Ivanovski sau despre cum colegii îţi devin prieteni şi prietenii colegi. Sau despre cum bullying-ul a fost interzis în şcoală, dar nu şi la teatru.
Cum să ne mărim toleranţa la frustrare şi să devenim mai echilibraţi, mai puţin certăreţi, mai singuri când e nevoie şi mai sociali când e nevoie de noi. Cum să ne amintim lucrurile mici, ca pe lucrurile mari, dacă asta ne încălzeşte gândurile mici şi mari.
Cum mergem mai departe?
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)