Tu ce ai făcut anul trecut - 2019

Stropii mărunţi şi deşi băteau cu putere în fereastră. Ploua de câteva ore bune. Ploaia aduce belşug şi viaţă. Să plouă! Aici, în ţara asta, ploaia e singura care mai spală, pe timp de iarnă, urmele unei veri prăfuite. Nu au zăpadă. Uh, zăpadă! De când nu am mai păşit prin stratul gros de omăt şi n-am mai auzit scârţâind sub picioare zăpada groasă! Am închis ochii şi mi-am imaginat că ploaia se transformă în fulgi de nea, că pot să stau cu capul pe spate, cu limba scoasă şi să prind fulgii mici şi albi de nea. Să fie atâta alb în jur, ca în ziua când ne-am cunoscut. Totul părea atât de curat, de luminat, atât de neadevărat prin simplitate. Da, cred că m-am speriat, dar mi-a plăcut, îmi place încă albul zilei fericite în care te-am întâlnit! Şi, deşi nici unul din noi nu poartă alb, nici unul nu se gândeşte că albul ne reprezintă, să lăsăm albul să fie nonculoarea zilei în care ne-am cunoscut!

Am căscat ochii şi mi-am ridicat privirea pe fereastră. Aveam pe limbă fulgii de nea şi în privire ploaia ce se topea, liniştită de acum, în câteva raze ale unui soare care se încăpăţâna să iasă. Se zbătea cerul într-un albastru deschis, prins în nuanţe şi vinişoare negre, gri, gălbui. Dar uşor, uşor seninul albastru se deschidea în faţa mea. Era atâta lumină, era ca în ziua când marea s-a deschis în faţa ochilor noştri! Dar albastrul cerului s-a ridicat în nuanţele sale reci. Ca mâinile mele vara, ca sufletul celui ce caută răul prin vorbe răspândite aiurea, ca mintea ce nu vede mai mult decât lungimea firului de păr. Albastru, rece, am fost şi eu cu tine, cu ei, cu voi, cu toţi. Şi uitându-mă la cer mi-am dat seama că am avut inima rece când nu a trebuit şi n-am avut măsură când am dat, dar nici când am primit. Am oftat, că tot omul oftează, am tras de fereastră să o deschid. Aerul proaspăt, ca după ploaie, mi-a umplut nările, mi-a curăţat sufletul. Trebuie să şterg din albastrul rece! Doar de ar fi aşa de uşor, că doar nu-i inima de hârtie să pui guma să ştergi greşeala!

Nici nu m-am aşezat bine înapoi în patul meu, străin de mine, că fire de lumină colorată au izbit pereţii. Erau subţiri, roşii, galbene... calde. Roşii ca sângele ce s-a scurs în pământul negru ce a înghiţit fără milă din cei dragi mie. S-au dus pe rând, fără un cuvânt, pe neştiute. N-am zis nimic şi am vărsat o lacrimă după fiecare picur de sânge supt de lutul din care suntem zămisliţi. Ne va fi dor de unul, de altul, dar vom avea puterea să zâmbim, să luptăm, să trăim şi odată cu noi, vorbind de ei, amintindu-ne de ei, vor trăi şi ei peste timp, împreună cu noi. Roşul împletit în galben emana atâta căldură. Era ca în timpul verii ce a trecut. O vară fierbinte, îmbrăcată în galben de soarele ce părea că arde să ucidă. Dar galbenul m-a liniştit, m-a întors spre divin, m-a întinerit. Am purtat galben, neştiind dacă e culoarea celui înşelat sau a înşelătorului. Capul l-am ridicat şi am mers şi merg în lume mândru că sunt şi că toate ce sunt alături, nu fac rău la nimeni.

Ce zi! Nu ştiu dacă e prima sau ultima din an, se zbate între amândouă, într-un verde închis al tufişului ce se încăpăţânează să-şi păstreze frunzele în iarna rece şi fără de zăpadă. Verdele primăverii trecute îmi trece prin gând, prin ochi, prin suflet. Verdele stins sub bătaia soarelui ce arde vara, verdele din curtea casei mele, de acolo de pe deal, de unde totul se vede clar până departe spre oraş. Pereţii, ferestrele şi uşile, acoperişul casei mele, munca şi truda ascunse în nopţi de sfadă cu mine, cu somnul şi neliniştea. Sufletul meu se bucură de ele. Oare când se va bucura şi trupul meu pe deplin de tot ceea ce se adună şi se vede odată pe an, într-un ritm alert şi nebun? Verdele curţii mele ce se topeşte sub zăpadă, verdele curţii mele care poartă în fiecare fir al ierbii şi în fiecare petală a florilor, vorba dulce a celor au fost să fie înaintea noastră.

Da, mi-am zis într-un târziu, a trecut un an! Ştiu prea bine după cutia violetă în care zac tăcute câteva zeci de cărţi. Aşteaptă cuminţi să fie trimise către suratele lor în pădurea plină de învăţătură adunată în ani de zile. Din nefericire timpul, acasă, azi, e mai puţin, dar autobuzul, trenul, metroul, orice mijloc de deplasare pe durată scurtă, medie şi lungă, e un bun prilej de a mai da pagina unei cărţi. Sunt încă adeptul teoriei că nu există cărţi slabe, ci doar gusturi diferite, şi că merită să citeşti, orice, atâta vreme cât... citeşti.

Flama brichetei a aprins fitilul lumânării reciclate. Da, da, lumânare reciclată. M-am uitat la ea şi la culorile ce erau aşezate în borcanul de sticlă. Roz, vernil, alb, portocaliu, toate în straturi fine. Resturi de la alte lumânări, regăsite în acelaşi loc. Învăţ să nu mai risipesc dar cel mai important învăţ să refolosesc şi astfel să dăunez cât mai puţin acestui Pământ care mă mir că ne mai suportă.

Agenda vişinie de pe birou aştepta mută ca ultimele pagini să primească gândurile mele. M-am uitat în jur şi am zâmbit. Atâtea culori, un nesfârşit curcubeu de care uităm să ne bucurăm şi de la care avem atâtea de învăţat! Am mângâiat fila albă a agendei.
- Tu ştii ce am făcut anul trecut? i-am zis... Am trăit să fiu eu!

Zâmbind în culorile vieţii, cu inima împăcată, am lăsat pixul să-şi curgă gândurile pe hârtie.