2019, o scenă şi mai multe roluri

Aş putea să-mi imaginez anul 2019 în diverse feluri. Ca pe un arbust cu crengi ţepoase şi răsucite chinuit, ascunzând sub frunzele-i păroase fructe surprinzător de dulci şi aromate; ca pe un drum de ţară pe care mergi greoi prin glod şi buruieni care-ţi zgârâie genunchii ca să ajungi în vârful unui deal de unde ai priveliştea unor câmpuri verzi prin care drumul şerpuieşte lin; ca pe un oraş nou prin care te plimbi trecând neaşteptat prin ganguri întunecate, în care asculţi cu respiraţia oprită dacă se aud în urmă şi alţi paşi sau este doar ecoul tău, cu străzi care încep în bolţi din cărămidă veche cu tencuiala decojită ca să dea în pieţe luminate şi fremătătoare de viaţa veselă şi lipsită de griji a turiştilor veniţi să pipăie, să vadă, să absoarbă totul în cel mai scurt timp.

Cred că 2019 a fost o scenă pe care am jucat diverse roluri. Am fost pentru prima dată părintele care aşteaptă pe holul de la terapie intensivă să-i iasă copilul din operaţie, înconjurată de alţi părinţi ai altor copii care erau în alte săli de operaţie ale marelui spital, înconjurată de oameni pe care nu-i văzusem niciodată, străini care aveau pe chip muşcăturile unor temeri şi speranţe identice cu ale mele, atât de puternic ne străbăteau aceleaşi gânduri, încât în minutele acelea, care se lungeau la jumătăţi de ore şi ore, ajunsesem să arătăm toţi ca nişte gemeni. Câte un om în halat alb venea cu veşti, iar grupul funcţiona ca un singur organism, capetele identice se întorceau nervos, ochii tuturor licăreau a spaimă şi a speranţă, o undă de uşurare străbătea grupul, apoi tensiunea începea iarăşi să urce lent până la insuportabil.

În primăvară am ajuns într-un loc pe care-l căutam de mai mulţi ani, dar fie copiii erau prea mici pentru drumul lung, fie timpul era nefavorabil sau cei din jur mă descurajau: "Ce să cauţi tu într-un sat părăsit? Nu e nimic acolo, n-ai ce vedea!". Într-o zi caldă am vizitat un sat în care nu s-au mai născut copii de jumătate de secol şi acum nu mai stă nimeni acolo. M-am plimbat pe uliţe pustii, am intrat în camere goale unde câte o haină mai atârna zdrenţuită în cui sau o cană fusese lăsată pe masă. Gardurile căzuseră demult, pereţii se ruinau în jurul unor uşi zăvorâte cu lacăte de proprietarii care nu au mai apucat să se întoarcă, coşarele încă mai aveau braţe de fân şi furca lăsată alături. Un loc al oamenilor din care lipseau chiar oamenii, un concert intens de tăcere peste care punctau nepăsător trilurile de împerechere ale păsărilor din copaci. Un sat al uitării, al plecării, poate chiar al morţii, acaparat sălbatic de natura luxuriantă: gutui înfloriţi ca să rodească fructe pe care nu le mai culege nimeni, pâlcuri imense de liliac parfumat, zambile care mai colorau foste alei necălcate de ani de zile.

Am scris puţin, foarte puţin, atât de puţin încât nici nu merită menţionat, dar am citit mai mult decât în alţi ani. Am continuat cu Lupta lui Karl Ove, din care citesc câte un volum şi mă opresc, ca să mă întorc apoi ca la o discuţie cu un prieten, am găsit similitudini stranii între vieţile noastre şi cred că este cea mai solidă relaţie pe care am avut-o până acum cu un scriitor. Mai am încă un volum şi ce bine că nu se termină, pot trece la celelalte cărţi ale lui. Am continuat să trăiesc mulţumită în etapa aceasta în care citesc mulţi contemporani români şi cred că a fost un an al scriitoarelor. De la noi, de limbă română, Tatiana Ţîbuleac, de prin alte părţi, Tara Westover, îmi vin în minte când mă gândesc la cărţile anului.

Am fost un grădinar neglijent care nu a făcut lucrările la timp, iar grădina creşte şi înfloreşte după un program destul de strict. Dacă ar avea mâini în loc de crenguţe, caisul, migdalul şi gutuiul ar arunca cu pietre după mine pentru că i-am lăsat să sufere. Am totuşi un semisucces, plantele mele de Roselle, un fel de trandafir jamaican, au încolţit şi au crescut frumuşel, şi un succes confirmat, prima recoltă consistentă de jujube. Am făcut un pas timid într-un fel de artă ştiinţifică sau ştiinţă artistică a chirurgiei copacilor, iar primul altoi ar trebui să izbucnească verde şi plin de viaţă în mai 2020.

La începutul anului 2019, pe un viscol ridicol care-ţi băga degetele în ochi şi ştergea duşmănos marcajele de pe şosea, am devenit şofer. Să nu mai spuneţi nimănui, eu am făcut un fel de master la şcoala de şoferi şi riscam chiar să încep un doctorat. Pe parcursul anului 2019 am trecut de la a percepe maşina ca pe un fel animal sălbatic şi a mă comporta mai degrabă ca un îmblânzitor nepriceput de fiare, la a fi un şofer care conduce cu plăcere şi cu oarecare eleganţă în care continui să mă perfecţionez.

În 2019 am pierdut complet o dimensiune umană cu care m-am născut, aceea de a fi copilul cuiva şi locul unde am crescut s-a înstrăinat atât de repede, încât a ajuns la ani-lumină după ce au plecat, pe rând, bunicii, mătuşile şi părinţii. Cred că le sunt datoare cu a trăi în frumuseţe aşa că le dedic lor răsăritul anului, de pe o plajă la Dunăre unde am campat peste noapte şi am ieşit dimineaţa de-a buşilea din cort pentru a merge cu apa călduţă până la glezne prin explozia zorilor.


Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)