Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Sticla cu cerneală

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ce a fost, cum a fost


Ana-Maria Androne-Bouman

16.01.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ce făceam în ianuarie? Ce făceam? Îmi fâlfâia sufletul ca o perdea în curent, aşa cum păţesc mereu când 31 decembrie se face 1 ianuarie. Mi-e deja dor de ce a trecut, mă gândesc cu inima strânsă la ce va veni, mă întreb dacă nu am ratat ceva, dacă asta e tot, dacă nu mai bine eram în altă parte şi nu unde sunt acum. Apoi ianuarie şi-a intrat în ritm, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu nu m-am mai gândit prea mult la ianuarie, nici ianuarie nu s-a gândit prea mult la mine. Ce o fi sub zile, sub suprafeţe, nu ştie nimeni şi sperăm că ceea ce vedem e tot, că nicio surpriză nu se strecoară neobservată pe sub tălpile noastre. Iarnă, copii, puţină zăpadă albă, şcoală, grădiniţă, multă zăpadă neagră, Pipera sub troiene de jeg şi feţe încruntate de corporatişti preocupaţi de soarta managementului de peste ţări, de deadline-uri, de pregătirea quarter-end-ului.

În februarie mă îngrozeam că înaintez frenetic spre momentul de care toţi se leagă, pe care eu l-aş fi lăsat să treacă neobservat. Un fel de Revelion al vieţii mele, cu bilanţuri, meditaţii, rezoluţii, frustrări, revoluţii. Gata, s-a dus tinereţea, îi auzeam. Lasă, că nu e aşa rău, o să vezi, îmi ridicau fals moralul. Atunci de ce vorbim despre asta dacă nu e aşa rău? De ce trebuie să fie ăsta un prag? Cât mai am? Asta a fost tot? Ceea ce am ratat chiar este important sau merge şi fără? Ce am reuşit să fac e esenţial sau e ceva ce toată lumea obţine, fără mare efort? Ce aş fi făcut în plus, dacă mă iubeam mai mult şi aveam altă fire? Şi nopţile de februarie mă aruncau uneori în spasme de plâns şi accese de furie, urmate de groază, de melancolie şi toată apa aceea neagră care mă înconjoară uneori, vine din urmă ca o viitură neprogramată, de care nu poţi să scapi, oricât de bine ţi-ai clădi digurile. Brusc am 18 ani şi sunt îngrozită că am intrat la facultate şi viaţa mea se va schimba complet.

Gata, a trecut. Sunt în martie. Orice chin aş fi avut, s-a dezamorsat totul într-o petrecere cu mulţi oameni. Un soi de optimism autoconservator m-a împins mai departe. E doar un număr, mare scofală. Am 40 de ani. Şi ce dacă? Alţii au suferit mai puţin din mult mai mult. Au urmat zilele din martie când iubim primăvara şi iubim femeile şi iar micile drame s-au spulberat ca sporii de mucegai, arătându-mi ce inutile zbateri am, cât de mult consum aiurea, ca atunci când uiţi becul aprins la casa de vacanţă şi pleci multă vreme şi el arde pentru nimeni, în absenţa ta. Din nou rutina salvatoare a zilelor a şters patima scopurilor mari şi a funcţionat ca un paracetamol. Când toate merg în economia mică a zilelor, când vii acasă şi deschizi uşa şi scena de ieri şi de alaltăieri şi de săptămâna trecută se repetă, totul e bine. Lucrurile fără schimbări majore dau iluzia eternităţii. Copiii te vor întâmpina mereu alergând către tine cu bretonul fluturând, soţul va şterge mereu vasele şi îţi va spune că au fost cuminţi şi mai e de făcut doar tema la mate, îţi vei suna părinţii în fiecare seară şi ei îţi vor răspunde mereu. Şi nici nu contează că nu ai accesat speranţele mari, nu contează nici că de atâţia ani nu mai eşti femeie, ci doar mamă, soţie, fiică. Atâta vreme cât zilele îşi poartă neperturbate rutina fără bruiaje, e bine. E martie şi ţin capul Copilului Mare în poală. Are păduchi şi noutatea asta ne obligă să stăm câte 2-3 ore seara şi dimineaţa foarte aproape una de cealaltă, ca pe vremuri. E o operaţiune minuţioasă şi enervantă şi adesea sisifică. Copilul Mare nu mai suportă să stea aplecată, eu nu mai suport să stau aplecată. Şi cu toate astea, de câte ori ne eliberăm, abia aştept să reluăm poziţia. De mult nu am mai stat aşa aproape timp îndelungat. O sa donez 2% din impozitul pe venit Asociaţiei O Şansă pentru fiecare Păduche!, pentru că prin ei l-am recuperat puţin pe Copilul Mare. O vreme nu mai sunt bătrână şi ciudată şi nu îmi stau prost toate hainele, sunt mami şi aflu poveşti de la şcoală şi ce mai e la modă în materie de cosmetice şi mă iubeşte. Am 27 de ani şi sunt cea mai fericită mamă. Tot în martie Copilul Mic dă fericită vestea în toată grădiniţa că părinţii i-au cumpărat nişte gândăcei de pus în păr. Se intensifică imediat controalele la intrarea în grădiniţă.

E aprilie. Încerc o formă uşoară de optimism, care vine la ofertă cu noua ordine mondială în materie de a doua tinereţe. O altă manifestare americănească de a privi viaţa ca pe o petrecere. Nu se menţionează în instrucţiuni dacă suntem toţi invitaţi la această petrecere. Ţin pentru mine aceasta această mirare. Colegii mei foarte tineri consideră cinismul o formă de bătrâneţe. Ieri aveam 14 ani şi mă bucuram că dau semne de înflorire castanii. Săptămâna trecută aveam 23 şi stăteam pe o bancă, pocnind de tinereţe eternă. E Paşte şi rămân la slujbă toată noaptea, singură, în biserica din satul bunicilor. Ai mei au plecat de mult acasă, ceara mă arde pe degete şi încerc să reconstitui chipurile bătrânelor de lângă mine. Isus a înviat şi încerc să duc acasă într-o lumânare care nu are voie să se stingă bucuria aceasta. Voi proteja greu prin vântul nopţii de aprilie această lumină fragilă, vestind un miracol.

E mai. Ar fi un mai însorit, cu soare mult şi rochiţă roşie de tiroleză a Copilului Mic purtată cu frenezie, aş auzi cum ies din pământ zambilele şi ridichile, dar eu trebuie să sprijin pereţii unui spital enorm, aşteptând să iasă tata din operaţie. Sunt suspendată deasupra corpului meu care stă ţeapăn, transmiţând răceală şi pereţilor. Tot spitalul îmi pare o Bastilie pe care o car în spate şi mi-e foarte frig, spitalul e foarte greu, nu am stat jos de 5 ore, nu am mâncat şi nu am băut de ieri şi am 5 ani şi mor de frică mor de frică mor de frică. Despre orfanii bătrâni nu vorbeşte nimeni. Probabil pentru că am 5 ani, doctoriţa nici nu mă bagă în seamă.

E Iunie. Copilul Mare încheie clasa a patra. Eu plâng în valuri noaptea, sortând şosete rămase mici, caiete cu scrisul apăsat şi mici desene pitite printre cuvinte. Copilul meu Mare e şi mai mare. A exersat bine mersul ieşirii din copilărie, mă uit în urma ei şi plâng în valuri noaptea. Sunt acum o mamă nesuferită, demodată, am un păr aiurea şi nu sunt ca mama Anei. Am 70 de ani şi sunt o pensionară fără hobby-uri. Copilul Mic îmi compune cântecul "Mama melcului, iarna" şi îmi spune că trebuie să dansez, ca să fiu fericită. Dansez. Fericirea se ridică puţin, din tălpi în sus, spre ce o fi deasupra tălpilor. Muşc de fund compozitorul, care fuge râzând spre dormitor şi gâdil cele mai dulci cărnuri de înger cu breton. Am 35 de ani şi sunt o mamă uimită, dar fericită.

În iulie aflu că mama trebuie să reia drumurile la Fundeni. Pământul de sub picioare se topeşte şi aceeaşi apă neagră mă duce în locul unde ajung mereu, când apa neagră mă loveşte în spate. Disperarea ia locul rutinei şi uit mereu la sfârşitul zilei ce am făcut în ziua respectivă. Uit şi ce a fost ieri. Uit multe. Merg la o slujbă care se ţine noaptea, la o biserică din centru, pitită după nişte restaurante moderne. Intrăm şi ieşim din biserica misterioasă ca nişte fantome străvezii care se materializează doar în contact cu aerul. Uit şi ce fac în toate aceste săptămâni şi adorm pe canapeaua din sufragerie, cu televizorul deschis, ca actorii să ţină la distanţă panica, singurătatea.

În septembrie merg desculţă prin nisipul ud al Mării Nordului. Vântul îmi tulbură şuviţele de păr şi nu am nicio vârstă. Mă uit de la distanţă la copiii mei, la soţul meu şi familia lui. Sunt fericiţi şi chiar au disponibilitate pentru momente perfecte. Eu nu fac parte din grupul lor, nu fac parte din niciun grup şi nu mă aşteaptă niciun moment perfect. Fac o sută de paşi prin nisipul care îmi îngheaţă picioarele şi spun la fiecare pas "mulţumesc", e exerciţiul 25 din terapia de schimbare a patternului cognitiv. Aşa mi-a spus Adriana. Începe şcoala şi Copilul Mare are deja un aer de adolescenţă care se ruşinează cu mama, tata şi sora care i-au fost daţi. Învaţă după amiază şi suntem toţi bezmetici de la programul ei. Am început să scriu pentru LiterNet săptămânal şi zelul şcolăresc specific mi se zdruncină când văd că nu pot să mă apuc de scris decât după 1 noaptea. Şi nu am idei. Şi mâine iar merg la serviciu, în Pipera, şi mă ustură creierul şi mi se revoltă. Asta voi face tot restul vieţii mele? Voi îngheţa la birou următorii 25 de ani şi voi vedea zilnic păsări negre trecând în goană, speriate, pe lângă fereastra mea de la etajul 8? Voi gândi mereu ceva şi voi spune elegant altceva? Voi depinde de decizii, stări de spirit, trenduri, politici venite de peste 5 ţări toată viaţa mea de acum înainte? În septembrie am 65 de ani şi sunt pe punctul de a mă pensiona.

E octombrie şi sunt la FILIT, în Iaşi. În premieră. Până acum nu am avut voie să merg la evenimentele pe care le finanţăm. Acum merg pe strada principală a oraşului şi în dreapta e ambasadorul, în stânga e consilierul economic, sunt înalţi şi pe frunţile lor diplomatice străluceşte luna. Eu sunt mică, merg între ei şi pe fruntea mea nu străluceşte nimic. Ei sunt două prinţese şi eu sunt broscoiul şi în jurul nostru oameni prietenoşi ne deschid calea. E deja frig şi zilele sunt scurte. Merg în ultima vizită la doamna L. Nu ştiu dacă ea simte că va fi ultima dată când ne vedem, dar eu ştiu sigur. Plecăm devreme din Bucureşti şi ajungem la Câmpulung cu tristeţea în spate. O prind semiconştientă şi îmi urează ceva tulburător. Mi-a luat mâinile între degetele ei osoase şi fac efort să nu plâng în hohote când mă gândesc că mâinile ei atât de calde acum vor fi foarte în curând întărite de frigul eternităţii. Mă întorc la Bucureşti acoperită cu jalea masivă a munţilor, ca un pled greu. Sunt foarte singură şi am 9 ani. Stau sub biblioteca ei de sticlă şi doamna L îmi croşetează un burlan grena, că se poartă.

E noiembrie. E ultimul weekend în care pot să mă mai arunc cu paraşuta. Tipic mie: amânarea. De ce amân ceva mereu, insistent, până ajunge să îmi fie teamă? Sunt pe punctul de a renunţa. Soţul îmi spune că voi regreta. Sunt o fricoasă tâmpită, îi spun. Şi oricum, ce fel de cadou e ăsta, un salt cu paraşuta? Ce dacă mi-am dorit când aveam 15 ani? Nu, acum nu mai vreau! Fac ciorbă într-o oală mare, să aibă ei ce mânca dacă mor eu. Fac curat, să nu vină prietenii să îl consoleze într-o casă murdară, dacă mor eu. Oricum, cu ce mă îmbrac? Cu ce se îmbracă femeile când sar cu paraşuta? Şi îmi pun make-up? Nu? Adică merg aşa, doar cu crema de zi? Îmi pun şi ştrampi pe sub pantaloni? Andi e obişnuit cu nebunele şi face glume. Mă ia in braţe şi nu ştiu câţi ani are. Eu cred că nici eu nu am vârstă azi, nu ştiu ce crede el. De când sunt doar mamă, fiică, soţie, nu m-a luat în braţe nimeni din afara gospodăriei. Port un costum roşu şi îi spun că renunţ. Suntem într-un avion roz şi în jurul meu sunt bărbaţi tineri şi veseli, râd. Suntem la 4.000 de metri şi eu îi anunţ că renunţ. Se deschide uşa avionului roz şi închid ochii pentru că de acum chiar renunţ. Renunţ la tot. Deschid braţele şi în braţe profesioniste mă strânge Andi şi tăiem aerul alb, dens, ca un cuţit. Coborâm în viteză şi nu vorbim, dau din picioare şi vreau să văd ceva, dar nu văd nimic, cădem prin alb, înghit alb, văd doar vag braţele mele în costum roşu. Andi deschide paraşuta şi nu mai cădem cu viteză, alunecăm. Deschid ochii şi Andi îmi spune să mă bucur de tot, că e cel mai frumos lucru din lume. Că mă va face să fiu mândră de mine. Să mă iubesc. Îmi spune cum să respir şi de ce să nu închid ochii. Mă ceartă că nu par să mă bucur. El nu ştie că fericirea la foc mic e mai consistentă decât o explozie de sentiment. E sustenabilă, ca în economia verde. Starea de Icar mă ţine o vreme şi e o injecţie de energie care mă face să mă înscriu la un curs de dans, să merg la doctor, să fac o programare la cosmetică. Copilul Mare mă priveşte jenată când vreau să o iau de la şcoală, în rarele momente când sunt devreme acasă. Arăt oricum aiurea şi fustele lungi nu îmi stau bine. Şi poate ar trebui să îmi pun aparat dentar. De ce am spus tuturor că am sărit cu paraşuta? Sunt de-a dreptul plictisitoare. Nu apuc să am 80 de ani, mă reţine Copilul Mic care, la bustul gol şi în ştrampi, îl întrerupe pe Tibi care vorbeşte despre piaţa imobiliară:
- Mama mea face şi checuri bune şi se şi aruncă în cap din avion, când are timp!

În timp ce Copilul Mic pictează eroine pe pereţii castelului nostru fragil, e decembrie şi Copilul Mare urăşte şcoala şi vrea altă casă. Camera unde ne retrăgeam noi, cu stele fosforescente pe pereţi şi secrete în cutii pictate şi îngeraş vechi în ramă i se pare de prost gust. Nu e o casă unde să îţi aduci prietenii. Alergăm după cadouri, după activităţi, printre activităţi, plusăm la serviciu, plusăm acasă, fac cu mama pregătiri la telefon. Sunt în biserica veche din saltul bunicilor, cu haina groasă împingând alte haine groase, ca nişte Hopa Mitică solemni, că se cântă colinde. Reconstitui chipurile din biserică. Sunt bătrânii copilăriei mele sau copiii lor, deveniţi bătrâni? Eu sunt bătrână? Am 6 ani şi acasă, cât stau eu la slujbă printre picioarele creştinilor încruntaţi, sigur a venit Moş Crăciun. Şi sigur îl pierd, până ajung şi eu acasă.

Jucăm în sufragerie "Trivia" până noaptea târziu. Soba duduie şi soţul scoate din bagaje un joc nou. Se cheamă "Stai la coadă" şi e polonez, reconstituie sub formă de joc sistemul economic comunist. Tata preia cartea cu instrucţiuni. Nu înţelege nimic, face conspect. Realizăm că niciun cartonaş de joc nu e tradus, dar are separat nişte etichete cu traducerea. Trebuie să le lipim, dar habar nu avem ce etichetă pe ce cartonaş să lipim. Tata traduce conştiincios, cât poate, prin asociere cu rusa. Pierdem o seară întreagă lipind etichete pe cartonaşe, folosim şi aplicaţia Google de traducere de texte. Primul cartonaş complet e cu o femeie ţinând în braţe un copil mic. Textul anunţă: "Ai împrumutat de la cineva un copilaş de 2 ani. Ai dreptul să intri în faţă". Soţul meu, cu copilăria lui vestică, zice că trebuie să fie o traducere greşită. Tata ne spune că nu e nicio greşeală, era un truc de supravieţuire, care augmenta succesul achiziţiei. Ne mai chinuim răbdători două seri să asamblăm jocul şi tata zice: asta da comemorare a 30 de ani de la Revoluţie! Jocul nu e doar despre comunişti, e el însuşi comunist. Aşa păţeam şi atunci, mare minune să fi cumpărat ceva complet sau funcţional. Ia mai dă-l încolo de joc, nu am trăit noi pe bune comunismul, ce ne mai trebuie să îl şi jucăm?

Şi ne apucăm de minunile democraţiei şi capitalismului şi pe tabla de Monopoly succesul pieţei imobiliare de carton creşte rapid şi eu nu stau la închisoare decât de 2 ori, dar construiesc Bucureştiul.

Casa încălzită pentru venirea noastră pare să se bucure ca o bătrână alături de noi şi obiectele vechi învie a mia oară şi bunicii ne privesc din pereţi, din ceruri, din interiorul nostru şi aş vrea ca aceste clipe să dureze o veşnicie, iar afară artificiile premature să nu anunţe graba cu care se încheie şi anul acesta.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Să fie
    ionescu ovidiu gheorghe, 13.02.2020, 08:29

    Mă porți între tragic și ilaritate, între durere și speranță și, în specil, între absolutul nepătruns și zbaterea (fâlfâirea) spiritului. Aș vrea să scot din vocabular două-trei cuvinte, DOR, TRECUT, NOSTALGIE... apoi devin amnezic, intru în infinitul universal, nu te cunosc, nu mă cunoști, umblu...Pa!

  • Cum a fost...
    Chechil, 15.01.2020, 14:48

    Este adevarata aceasta poveste, crud de adevarata !
    As imbratisa-o cu toata dragostea ca sa mai uite putin ca viata e o lupta (cum spunea poetul), dar este departe.
    Va trebui sa lupte in continuare pentru ca are dragostea familiei, a Copilului Mare si Mic . Scrisul ei este deja ca o autoterapie. Imi place ca observa tot ce nu este in regula in calatoriile ei, cu cei cu care interactioneaza, cu societatea, in biserica etc.,etc.
    O admir si stiu ca avea si succesul pe care-l merita !

Spacer Spacer