Arii pe Instagram

Dacă ar putea, pianul şi-ar linge prelung rănile ca o pisică rănită şi acordeonul, dacă ar avea picioare, ar fugi grăbit să se ascundă în pod. Până la vizita Copilului Mic trăiau în linişte şi praf citadin în casa de la Marea Nordului. Dar Copilul Mic este într-o abundentă stare de creaţie şi face cântece din orice, pe care le exersează pe instrumentele lui Oma. Pianul suferă cel mai tare şi se cutremură sub forţa compoziţiei. Istoria va consemna că acestei perioade îi aparţin opere cu o paletă largă de inspiraţie, de la teatrul absurdului la cotidianul minor: 'Mica Sirenă şi piesele de lego', 'Mama melcului, iarna', etc.

Copilul Mare s-a trezit bosumflată. Spre prânz, bosumflarea s-a agravat în supărare şi la cafeaua de după amiază supărarea a devenit plâns: Ida are pe Instagram zece followeri mai mulţi decât ea, deşi şi-a făcut cont cu două săptămâni mai târziu. Ne amuzăm când aflăm motivul supărării, noi credeam că e îndrăgostită. Nu e de râs! Nu o înţelegem! Ce ştim noi ce înseamnă să ai doar 30 de followeri?! Nu, nu zice nimeni urmăritori, să nu mai folosim cuvinte de bătrâni. Ida e mai populară, deşi postează doar prostii neamuzante. De ce? Copilul Mare nu postează poze cu ea însăşi şi dacă noi nu avem câine sau pisică, să pună poze cu ele, atunci ea ce postează?

Avem situaţia sub control, aşa cum stăm noi în picioare, cu spatele rezemat de blatul de lucru din bucătăria lui Oma şi Opa. Mai stăm trei zile şi nu mă aşteptam să trecem prin crize. Îi explicăm că nu are nicio relevanţă câţi urmăritori ai, mai ales dacă nici măcar nu îi cunoşti şi nu i-ai văzut niciodată. Importante sunt adevăratele prietenii. Pe cine contezi la nevoie. Urletele se înteţesc. Nu o înţelegem, noi nu am trecut prin asta. Contează cum arăţi şi câţi followeri ai. Contează! Şi ea chiar a muncit pentru acei 30 de followeri, Ida doar a rugat câţiva oameni să o urmărească. Pentru că Ida are o familie mare şi părinţii ei folosesc Instagram, nu ca noi.

Stăm în continuare cu spatele rezemat de blatul de lucru, dar nu prea mai avem situaţia sub control. Copilul Mare plânge în hohote că urăşte şcoala, nu ştie cine sunt prietenii adevăraţi, Andreea are cont privat şi nu o poate urmări şi toată lumea e topită după Rucsi, care are cei mai mulţi followeri şi e cea mai populară şi toţi râd la glumele ei şi profesorii o iartă dacă a uitat să îşi facă tema la ceva. Plânsetele ei zguduie casa şi dacă ficusul ar înţelege limba română, s-ar ofili de uimire. Încercăm să o împăcăm şi o luăm pe rând în braţe. Dar Copilul Mare vrea followeri pe Instagram, nu braţe. Succes virtual, nu tezism părintesc. Nu putem să ne facem şi noi cont să îi dăm follow, ca să vadă Ida că şi ea are urmăritori în creştere? Noi? Noi, cont de Instagram? Nu, Doamne fereşte! Nu facem aşa ceva. Ar fi o minciună, ce ar rezolva? Şi pentru câtă vreme? De fapt, nici nu vrem conturi de Instagram. Suntem doi oameni ocupaţi care nu îşi fac niciodată selfie-uri şi nici apetit pentru postări incontinente nu avem. Copilul Mare e disperat. Ce fel de părinţi suntem? De ce nu putem fi şi noi ca părinţii Idei?

Se face târziu şi Copilul Mare trebuie să meargă la culcare, dar adoarme în suspine, după ce i-am spus să înceteze cu dramele şi falsele probleme. Că Instagramul e un miraj, aşa cum e şi Facebook-ul. Nu e viaţa, e o iluzie şi creează inutil angoase, e superficial, narcisist, să nu se lase dominată de nişte presiuni fără motiv. Tăcem la masa din bucătărie, doar suspinele pianului s-ar auzi, dacă noi nu am fi aşa concentraţi la propriile gânduri. Când ţi se întâmplă o criză într-o casă care nu e a ta, dimensiunea crizei pare şi mai copleşitoare. Pereţii albi se uită ameninţător la noi, ca un Wall pe Facebook fără niciun mesaj. Nu eşti activ în virtual, nu exişti. Plecăm puţin mohorâţi la culcare şi nu ştiu ce ne apasă mai tare: lumea în care trăim sau suferinţa copilului nostru nesigur şi speriat. Suntem convinşi că va trece şi asta, ca orice altceva.

La fel de convinşi aflăm la micul dejun că ne-am făcut fiecare în secret cont de Instagram şi i-am dat follow Copilului Mare. Nu comentăm nici unul topirea bruscă a principiilor solide de până aseară, ca nişte gheţari sub o vară profundă. Din exces progresist, eu îmi fac chiar mai multe conturi, pe unul sunt economistă şi mă preocupă mersul finanţelor, pe altul sunt antropolog şi urmăresc muzeele de profil, pe altul sunt o narcisistă preocupată doar de estetica unghiilor. Evident, le încurc. E ora zece şi cât Copilul Mare încă nu s-a trezit, extindem planul de succes al popularităţii: rugăm rude şi prieteni care au cont de Instagram să devină followeri pentru Copilul Mare. Afacerea se mişcă greu, dar se mişcă. Noroc că în România e cu o oră mai târziu şi oamenii sunt de mult la treabă, deci răspund. Pentru că nu obţinem rapid mărirea reţelei, dăm mesaje prietenilor boemi şi începem ex abrupto, ca la reclamele pentru credite: Fă-ţi acum cont de Instagram şi dă follow Copilului Mare!

E ora 11 şi Copilul Mare intră în cameră, cu ochii umflaţi de somn. O privim fericiţi şi emoţionaţi, de parcă noi ştim că a intrat la Harvard, dar ea încă nu ştie, şi aşteptăm să afle ca să îi vedem reacţia. Copilul Mare îşi deschide în sfârşit Instagramul, ca pe o cutie de cadou, lângă bradul de Crăciun. Ochii i se luminează. Are 42 de urmăritori. Pardon, de followeri! 42! Extraordinar! Şi noi o privim, obosiţi pentru că am muncit din greu la succesul acesta şi nici de principii nu mai avem timp. O întrebăm doar:
- Şi acum ce facem?
- Cum ce facem? Tragem şi mai tare, zice Copilul Mare ca un şef din vânzări care tocmai a vândut trei enciclopedii Britannica.

Nu o întrebăm câţi followeri are între timp Ida. Savurăm succesul acesta prostesc, conştienţi de fragilitatea lui. Sperăm ca data viitoare să fim mai puternici.
- Să vă cânt un cântec compus de mine? Vreţi să fie despre Isus sau despre bomboanele care au căzut pe jos?, întrebă Copilul Mic.
- Cu Isus, au spus cei spirituali din familie.
- Cu bomboanele căzute pe jos, au cerut ultrapăcătoşii.

Copilul Mic e un lider democratic care ştie că publicul, ca să îţi rămână fidel, trebuie să primească ce îşi doreşte. Şi ca să aibă de partea sa întregul public, ne zice împăciuitoare, cu mâinile suspendate deasupra pianului:
- Vă voi compune atunci cântecul "Isus şi bomboanele căzute pe jos". Ascultaţi cu atenţie, că încep.

Ascultăm o operă care combină natural densitatea spirituală cu detaliile realiste. Pianul tremură ca un animal sub tratament şi abia aşteaptă să scape, noi admirăm în tăcere improvizaţia artistică şi singura perturbare este frecventul fior al telefonului când Instagram trimite notificări liniştitoare că followerii cresc, deci exişti.