Crăciunul la sondă

Draga mea, încep prin a-ţi spune cât de mult îmi lipsiţi, tu şi copiii.

Pe aici, muncă, frig şi foame, ca de obicei. Noroc cu pufoaica şi cizmele de cauciuc de la Dan, şi ciorapii groşi de lână tricotaţi de la Maia Ioana, altfel cred că aş fi degerat prin noroaiele astea până la genunchi. Am mâinile permanent îngheţate, dar n-am cum să lucrez cu aparatura altfel decât cu mâna goală, chiar dacă degetele mi se lipesc aşa de tare de metal, că abia mai reuşesc să le desprind uneori. Măcar dacă m-aş înţelege cu şoferul şi operatorul, sunt amândoi nişte şmecheri şi prefăcuţi, "domnu' inginer" în sus, "domnu' inginer" în jos, dar în realitate fac doar ce vor ei. Şoferul ia "ocazii" de câte ori poate, ca să facă un ban în plus, deşi are un salariu mai mare ca al meu. Şi mai şi negociază tariful înainte, am obosit să-i tot spun că n-avem voie să luăm pe nimeni - cu surse radioactive, aparatură, şi tot ce mai e în autospecială. Mă ascultă o dată, apoi se face c-a uitat. Ştie că n-am ce să-i fac. Până la urmă e aşa cum am fost avertizat, el e adevăratul şef de echipă, nu eu.

Nici operatorul nu e mai breaz. La sondă se preface că-şi ia şorţul de protecţie şi cleştele, dar scapă intenţionat sursa pe jos până s-o pună în lăcaş, ca să pricep eu, şi să nu-l mai bat la cap cu "protecţia muncii". Apucă sursa cu mâna când nu mă uit. E atât de inconştient încât se aşează pe containerul sursei. Şi la chiulit e primul (dacă nu-l punem la socoteală pe şofer).

Din cauza lui era să-mi şi pierd mâna stângă, sau poate doar inelarul. Nu te speria, n-am păţit nimic. De acum o să fiu mai atent, ca să nu ajung şi eu ca sondorii din jur, ba fără degete, ba fără un braţ, ba fără mandibulă, e îngrozitor câţi invalizi văd în fiecare zi la sonde, unii nici nu ştiu cum pot să lucreze în halul în care sunt. Dar să revin la operator. Leneşul s-a învăţat să-i şterg eu noroiul de pe cablu la ieşirea din sondă, cât face el pauze de fumat. Nu e o problemă, pot să fac şi munca mea şi pe a lui, atât doar că n-am fost avertizat să fiu atent la cablu, iar un fir de oţel plesnit şi răsucit mi-a agăţat verigheta. M-am trezit smuls din locul meu, şi tras încet dar sigur spre troliu. M-am zbătut, am încercat cu disperare să mă desprind, dar firul de oţel mă ţinea strâns. L-am strigat pe operator să oprească motorul, dar nu m-a auzit, era departe, sau poate aveam eu glasul pierit de spaimă. Când cablul a ajuns cu tot cu mine la un metru-doi de troliu, m-am zbătut aşa de tare că am reuşit să scap.

Nu ştiu cât de mult te vei bucura să citeşti scrisoarea asta, cred că tu aştepţi altceva, dar trebuia să-ţi povestesc întâmplarea, n-am reuşit s-o fac când am vorbit la telefon, ai fost prea ocupată să mă cerţi că stau cu lunile pe şantiere fără să trec pe acasă. Dacă mai ajung la poştă în timpul programului (baraca în care dorm e departe de oraş, aşa că depind de toanele şoferului), te sun să-ţi mai aud vocea, sper să fii mai bine dispusă ca data trecută.

Te îmbrăţişez cu drag

PS: Am o presimţire că şi anul ăsta o să-mi petrec Crăciunul la sondă, dar sigur ajung acasă de Anul Nou, şeful îmi tot promite că trimite schimbul (care ar fi trebuit deja să vină de două săptămâni), dar mai mult ca sigur că minte, cine e prost să plece pe teren în ultimele zile ale anului ca să mă schimbe pe mine, un amărât de stagiar?

(Bucureşti, ianuarie 2020)