Trei

Când au luat-o lucrurile razna? Aş fi putut împiedica dărâmarea fragilului eşafodaj pe care-l construisem? Poate că da. Sau poate ar fi trebuit să fiu mai prevăzător, şi să nu mă lansez într-o construcţie hazardată, ce risca să iasă strâmb?

Am fost avertizat, semne clare mi-au apărut încă de la-nceput. Dar m-am prefăcut că nu le văd, şi n-am vrut să le iau în seamă.

M-am întărâtat, am insistat, am jucat tot mai tare, am plusat, n-am vrut să ştiu nimic, am acceptat tonul ridicat, liniile îngroşate, am dat orice altceva la o parte până când am câştigat. Sau am pierdut? Nu mai ştiu.

Straniu, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare că eu şi cu tine am jucat mereu în piese diferite, chiar şi când ne-am aflat pe aceeaşi scenă. Ne-am atins ocazional, cât a trebuit ca să concepem doi copii. Pe al treilea nu-l mai pun la socoteală, deşi...

Draga de Lizica, cum am uitat eu s-o chem acasă la nunta noastră, a venit la biserică, ne-a lăsat un cadou, apoi a plecat! I-am cerut un sfat când ai rămas a treia oară însărcinată. Erai îngrijorată, nici eu nu ştiam cum o să ne descurcăm. S-a prefăcut că te consultă, după care te-a trimis la spital. Acolo nici n-au bănuit că avortul n-a fost spontan. Te-ar fi interogat, şi se prea poate ca ea să fi ajuns la închisoare, aşa erau vremurile pe atunci, cu agenţi ai Securităţii mişunând prin saloanele maternităţilor.

N-am mai vorbit niciodată despre asta. Ştiu, frig, foame, nu prea erau condiţii, dar întotdeauna-mi dorisem o casă plină de copii. Deşi ai noştri au crescut mai mult la socri.

A fost un punct de cotitură. Nu într-o direcţie anume, mai degrabă un fel de răsucire pe loc. Nici n-ar fi putut fi altfel, mereu cu unul hăis, şi altul cea.

(Bucureşti, ianuarie 2020)