Curios cum mă bag singur în încurcătură, de parcă m-ar atrage un magnet. Aşa am făcut şi cu tine. La început am fost convins că ne vom înţelege din priviri. Când mi-am dat seama însă de faliile care ne separă, am alunecat pe o pantă periculoasă, pe care atunci n-am sesizat-o: am insistat, încercând să explic inexplicabilul.
Evident că nu cu argumente aş fi putut să te fac să simţi ce simţeam eu. Am ales calea cea mai sigură spre alienare. Şi mă miram că te superi, că te simţi criticată, fiindcă nu asta era intenţia mea. Şi n-am înţeles de ce nu mai aveai încredere în mine, de ce respingeai orice propuneam eu.
În timpul ăsta insistam, persistam în greşeală, scrisorile mai lungi, observaţiile mai multe.
Iar când ai fi vrut să-mi vorbeşti, să-mi spui ce te apasă, am amânat. "E târziu, hai să dormim acum, vorbim mâine." Iar mâine de obicei nu mai apucam.
Te-am surprins şi plângând aparent fără motiv. Ar fi trebuit să-mi dau seama că eşti nemulţumită, dar n-am ştiut cum să vorbesc cu tine despre asta. Îmi ajungea să te îmbărbătez puţin, să te fac să te opreşti din plâns.
Doi străini trăind alături, fără să se cunoască.
(Bucureşti, ianuarie 2020)