Cele mai frumoase flori

Se tot băga în mine, dădea cu laba, încerca să se suie în pat. La început m-am supărat pe el că nu mă lasă să dorm. Credeam că are chef de joacă, dar găseam că nu e momentul potrivit, era trecut de miezul nopţii. L-am mângâiat, i-am vorbit, s-a mai liniştit puţin, dar tot n-a vrut să se aşeze, a rămas în continuare în picioare. Am încercat să adorm la loc, ţinându-l la distanţă, cu mâna. Îi simţeam răsuflarea în obraz. N-a durat mult, şi a încercat din nou să se caţere în pat, l-am dat jos, dar a tot revenit, o dată şi încă o dată, până n-am mai putut dormi. M-am gândit că are nevoie afară. M-am îmbrăcat, i-am pus zgarda, şi am deschis uşa. Ca niciodată, a trebuit să-l chem, nici prin gând nu-i trecea să iasă. Ne-am plimbat foarte puţin, se mişca încet şi fără chef, nu s-a oprit nicăieri să miroasă, nici să-şi facă nevoile. La întoarcere a rămas în picioare, lângă pat, fără să se trântească ca de obicei pe covor. După ce am stins lumina, s-a plimbat prin cameră. Nu voia să se aşeze, stătea doar în picioare. Apoi s-a apropiat din nou de mine. I-am simţit răsuflarea caldă, întretăiată. Din când în când se tot căţăra peste mine, eu îl împingeam jos, şi tot aşa, până dimineaţă. Când s-a făcut lumină, era în picioare, mă privea. În clipa în care m-a văzut deschizând ochii, s-a căţărat în pat, şi s-a ghemuit lângă mine. M-am supărat, l-am certat, i-am spus să coboare, dar n-a vrut cu nici un chip. A trebuit să-l iau în braţe ca să-l dau jos.

Când am ieşit cu el în parc, a fost moale, fără chef. La întoarcere n-a mâncat nimic, n-a băut apă. Abia atunci am înţeles că suferă de ceva serios. O să aştept să se deschidă cabinetul veterinar, şi o să-l duc la control, mi-am zis. Până atunci mă reped la poştă, să-mi plătesc nişte facturi. La coadă am început să-mi fac griji că l-am lăsat singur acasă. M-am întors cât am putut de repede. Curios, nu l-am auzit agitându-se în spatele uşii, ca de fiecare dată. Linişte şi când am rotit cheia în broască. N-am reuşit să deschid uşa, parcă era înţepenită. Am încercat s-o mai descui o dată, dar mi-am dat seama că era deja descuiată. Atunci de ce nu se deschide? Am împins-o cu putere. S-a mişcat doar puţin, ceva o ţinea. Poate a căzut cuierul? Am împins-o din nou, şi s-a făcut atâta loc cât să văd că cuierul e la locul lui. Mai mult de atât n-am putut-o deschide oricât efort am făcut. M-am strecurat prin spaţiul îngust dintre ea şi perete. În spatele uşii, căţelul zăcea pe jos, cu burta umflată ca un balon. M-am speriat. M-am aplecat să văd dacă mai respiră, dacă-i mai bate inima. N-am simţit nimic.

I-am înţepat burta cu vârful unui cuţit de vânătoare, şi am apăsat cu ambele palme până când s-a dezumflat. Văzusem cum îl înţepase medicul veterinar cu câteva săptămâni mai devreme, când fusese prima dată balonat. Atunci îşi recăpătase vioiciunea imediat. Acum a rămas nemişcat.

L-am îngropat în grădina casei de la ţară a lui Tata, unde e şi primul meu căţel. În primăvară, acolo au crescut cele mai frumoase flori.

(Bucureşti, februarie 2020)