22.01.2020
La un moment dat, în facultate, colegul şi prietenul Alex Voicu mi-a gătit nişte paste à la cămin: un amalgam de tot ce ai prin bucătărie şi tot ce poţi să găseşti mai ieftin pe la magazinul de la colţ. Cam aşa a fost 2019. Miam. De te şi întrebi de ce să mai comanzi chestii când e aşa de simplu să le faci cu mâna ta rapid, fără să-ţi vinzi un rinichi şi bune de lingi farfuria. Aşa că topul meu o să fie despre cum am înghesuit 10 ani într-unul singur şi mi-a şi ieşit.

 Şapte ţări

Mergem de ceva timp pe o potecă îngustă, pe marginea prăpastiei, prin mijlocul unei păduri tropicale. În stânga noastră, deasupra şi sub tălpi, toate nuanţele de verde posibile pe lume, chiar şi alea pe care încă nu ţi le-ai imaginat. În dreapta, hău şi munţi acoperiţi de nori, în depărtare. E superb. În faţă, un tunel lung, prin care ţi-e cam frică să treci, dar mergem deja de două ore pe traseul ăsta şi vrem să vedem odată "premiul" de la capăt. Nu contează destinaţia, contează călătoria, ne zicem, gândindu-ne că am văzut deja cele mai minunate cascade din lume în insula Samothraki din Grecia şi nu ne aşteptăm la prea mult de la acest "Caldeirão Verde" din insula Madeira. E suficient că suntem în mijlocul unui rainforest şi vedem peisajele astea fantastice, parcă scoase dintr-o povestire a lui García Márquez. Ajungem, în final, la un soi de căscăduţă cu un mic bazin - "Asta-i tot? Am mai văzut." zice cârcotaşa din mine. Dar drumul mai urcă puţin, şi ne trezim în mijlocul unui cazan uriaş de piatră, înconjurat de pereţi înalţi, acoperiţi de sus până jos cu vegetaţie, iar pe unul din ei, curge un fir lung şi subţirel de apă, formând, jos, un bazin de un albastru nepământean. Mi se taie respiraţia. E cel mai frumos loc în care am fost vreodată. Drumul nu se mai vede, pare că suntem blocaţi în cazan, şi doar cerul, un cerculeţ mic şi luminos deasupra noastră, ne asigură că încă avem o cale de ieşire, deşi... vrem să mai plecăm oare de-aici? Intru cu picioarele în bazin, apa e atât de rece încât pare mentolată, şi constat brusc că, în timp ce urcam pe traseu, temperatura a scăzut la cel mult 15 grade, mult mai puţin decât ar trebui să suporte picioarele mele goale. Dar e atât de extraordinar ce ni se întâmplă, încât tăcem. Tăcem împreună şi acceptăm, cu tristeţe, că cel mai frumos loc din lume va trebui să rămână doar amintirea celui mai frumos loc din lume. Sigur, am făcut şi poze, dar nici una nu a reuşit să ne înţeleagă cu adevărat.

Singura mea reală frustrare în raport cu meseria mea este lipsa ei de mobilitate. Ca actor, nu poţi lucra de la distanţă, nu poţi să migrezi din ţară-n ţară şi să joci în alte limbi, după bunul plac. Ori pleci de tot undeva, te stabileşti acolo, ori rămâi aici. Dar nu eşti liber să vezi lumea, pentru că programul teatrului te constrânge. Decât dacă... ai turnee! Şi 2019 a fost plin de ele.

Via Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad, am plecat cu spectacolul Disputa în Ungaria, în foarte cocheţelul orăşel Pecs şi în Turcia, la Bursa, iar via Teatrul Nottara, am plecat cu spectacolul Molière | eréiloM în Rusia, la Kazan, în republica tătărească. În mai, scurtmetrajul Ultimul drum spre mare în regia lui Adi Voicu ne-a adus, spre bucuria tuturor, la Cannes 2019.

Pe lângă deplasările "în interes de serviciu", am reuşit să vizităm, în doi, Portugalia + insula Madeira şi acum, în decembrie 2019, Sri Lanka. Am descoperit că începe să ne placă muntele mai mult decât marea. Am descoperit această comoară secretă a Europei, care, de fapt, e cam în Africa, insula Madeira, unde ne-am întoarce înc-odată, şi înc-odată... Am descoperit această ţară ultra-primitoare şi plină de surprize pe nume Sri Lanka, în care bugetul de călătorie e unul ridicol de mic pentru ceea ce vezi, iar în august 2019, înainte de nunta noastră, am reuşit, după mulţi ani de încercări, sa mergem împreună, toată familia, în Grecia, cu tot cu mătuşa mea (ei i se datorează de fapt călătoria), unchiul meu şi copiii lor, care trăiesc, cu toţii, în Franţa şi, mai ales, cu tot cu minunăţia mea de bunică, Muchi, pe care de mulţi ani încercăm să o ducem la mare şi nu reuşim şi care, spre surpriza tuturor, s-a simţit foarte bine în vântoasa insula Tinos. Trăiască vacanţele de la stat, zic.

Trei meserii

Nu ştiu dacă sunt făcută pentru asta - e ceva ce mi-am zis mereu, legat de orice am încercat să fac. Nici acum nu ştiu dacă sunt făcută să fiu actriţă, şi niciodată nu mi-a ieşit cu compoziţia muzicală, deşi mereu mi-am dorit. M-a sunat tata, să-mi zică că mama i-a sugerat, dacă tot nu poate Ada Milea să îi facă muzica pentru A douăsprezecea noapte, să mă ia pe mine să îi fac, că doar ce am lucrat cu ea şi sunt încă în aceeaşi "zeamă". Şi mi-a dat extemporal de compoziţie, ca să se asigure că pot. Adică m-a pus să-i scriu, de probă, un cântec. Acum, tocmai l-am terminat pe cântec (care, sigur, mie nu-mi place prea tare, pentru că niciodată nu prea-mi place ce fac) şi aştept feedback. Îmi bate inima ca la nebuni şi fac ture prin cameră în aşteptarea telefonului. Începe să îmi sune în cap respectivul cântecel. Mă gândesc că l-am bibilit ore întregi şi că e normal să mă obsedeze. Dar îmi tot cântă şi îmi tot cântă şi... începe să îmi placă. Parcă nu-i aşa rău. Parcă are umor, parcă şi melodia e făinuţă. Sună telefonul - e regizorul, vine feedbackul. Zice că-i bun, dar... nici un dar, că acum a început să îmi placă! Aduc argumente, mă lupt pentru cântecelul meu, până când îmi dau seama că mi-a cerut doar să schimb un vers - un vers, din primul meu cântec! Un vers nu-i mare brânză, nu? Înseamnă, deci, că mi-a ieşit, nu? Înseamnă, deci, că mai scriu unul, nu? Şi încă unul, şi încă unul...

2019 nu a debutat ca un an plin. Veşnica problemă a bugetului teatrelor a redus considerabil numărul proiectelor noi. Observând că zac pe canapea de cam mult timp, m-am apucat de tradus pentru o editură educaţională. Se pare c-am fost şi publicată. Apoi, am tradus teatru. Azi, spun pe scenă cuvintele traduse de mine în Yonkers, la Unteatru, un spectacol pe care l-aş recomanda şi în somn.

Când eram mică, voiam să mă fac Ada Milea. Aşa că în momentul când ea m-a sunat să îmi spună că vrea să lucrăm împreună la Iona, în regia lui Tompa Gábor, a trebuit să fac eforturi supraomeneşti ca să nu chiui în telefon ca un copil prostănac care a primit cea mai tare jucărie din lume de la Moşu'. Am făcut toată muzica spectacolului în 10 zile şi ne-am mai şi împrietenit. Apoi, pe finalul anului 2019, am lucrat din nou împreună, de data asta şi alături de un alt idol muzical al adolescenţei mele, Alexander Bălănescu, pentru viitoarea animaţie a Ancăi Damian, Insula după Gellu Naum. Un spiriduş fericit a ţopăit înăuntrul meu în fiecare zi petrecută alături de ei şi sper să mai ţopăie şi în viitor.

De ani de zile mă chinui să compun muzică şi mereu eşuez lamentabil. Renunţasem, la fel cum renunţasem să mai sper că tatăl meu, Cristi Juncu, mă va distribui vreodată într-un spectacol. Nu, tot nu m-a distribuit, dar mi-a propus să îi scriu muzică de teatru. Şi, deodată, având nişte personaje clare în cap şi nişte situaţii precise, am putut. N-am mai umplut coşuri întregi de gunoi cu foi mototolite. Munca continuă. Va fi auzită la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, în spectacolul A douăsprezecea noapte. Şi nu cred să fi lucrat vreodată la ceva cu atâta bucurie.

Două spectacole

Tocmai s-a terminat prima reprezentaţie a spectacolului Yonkers, la Unteatru. Spectacolul s-a făcut singur, în timp ce noi organizam nunţi, ne clădeam case, corectam lucrări de licenţă, repetam la producţii mai mari... Am avut noroc. Asta se întâmplă când se adună o echipă compatibilă. Acum, trebuie să ies pe terasă, să mă întâlnesc cu oamenii din sală. Întotdeauna contactul cu publicul după reprezentaţie a fost destul de problematic pentru mine, dar niciodată ca acum. Acum am pus pe tavă bucăţi imense din mine, e ciudat să te reîntâlneşti într-un context prietenesc cu cineva care te-a văzut gol, nu? Nu vreau să ies. Zăbovesc. Mult. Destul de mult cât să plece toţi. Stau în bucătăria teatrului Unteatru şi fumez. Mă gândesc la ce a fost şi ştiu că ar fi putut fi mai bine, dar sentimentul că nu vreau să mă desprind, că nu vreau să ies în lume, nu e datorat ruşinii, ci, mai degrabă, senzaţiei că ceea ce ei au văzut e un bibelou fragil, care se va sparge în secunda în care mă văd pe mine, cea adevărată. Nu vreau să o sparg pe Bella. Deloc. Au mai fost şi alte bibelouri înaintea ei şi sigur vor mai fi şi altele după, dar ea e cel mai preţios bibelou de până acum, cel mai frumos şi mai fragil. Şi, deodată, îmi dau seama că bibeloul ăsta frumos e opera mea, e handmade - modelat , desigur, sub atenta supraveghere a regizoarei noastre, Andreea Vulpe, mama mea - dar, totuşi, al meu. Ceea ce înseamnă că, pentru prima dată (în opinia mea), am făcut ceva cu adevărat frumos, ceva de care pot să fiu mândră, dar care trebuie neapărat îngrijit cu maximă atenţie. Aşa am învăţat cum se simte când faci un rol bun.

Cel mai neproductiv an din punct de vedere actoricesc, 2019. Două spectacole. Şi în facultate făceam mai multe. Dar, cum nu e vorba despre cantitate, ci despre calitate, zic că nici că se putea mai bine. Iona, regia Tompa Gábor, coproducţie Nottara - Teatrul maghiar de stat Cluj şi Yonkers, regia Andreea Vulpe, coproducţie Unteatru - Nottara sunt, poate, cele mai mişto chestii pe care le-am făcut vreodată. Un spectacol muzical (pentru mine) şi unul de actorie, pentru actori. Iată un an perfect, pe sufletul meu - nu multe, dar bune. Iona a fost selecţionat în FNT 2019, apoi în UTE Fest 2019, la Cluj, iar Yonkers a câştigat premiul pentru cea mai bună regie în Fest(in) pe bulevard 2019 şi are o viaţă lungă înainte.

O nuntă

Suntem pe terasa unei case din satul Poiana lui Stângă, în apropierea Bucureştiului - Eu, Andrei şi prietenii noştri: Bălan, Mihai şi Mera, Radu, Raluca, Cecilia şi Tudor. Mâine ne căsătorim. Mâine, oamenii ăştia de pe terasă ne vor fi cavaleri şi domnişoare de onoare, respectiv naşi. Organizăm nunta asta de... hăt. Singuri. Am plănuit până şi treaba asta, să fim aici cu o seară înainte, ca să nu ne trambalăm stresaţi şi panicaţi din Bucureşti până aici, de dimineaţă. Am făcut totul ca să fie cum vrem noi - fără mare tam tam, o nuntă cu umor, cozy (deşi cu vreo 150 de oameni, deci nu chiar micuţă), personală şi cât mai netradiţională (nici sarmale n-avem, yey!). În seara asta, nu avem nimic altceva de făcut decât să stăm liniştiţi cu prietenii noştri cei mai buni şi să ne culcăm devreme. E ora 21 şi în sfârşit ne-am adunat cu toţii. E ultima zi de vară, s-a răcorit niţel, aşa că stăm înfăşuraţi în păturici pe terasa din spatele casei pe care am închiriat-o pentru două nopţi şi ascultăm manele de la vecini, care dau un party de final de vacanţă. Hotărâm să scoatem şi noi seminţele pe care le-am cumpărat de la Auchan, măcar să fim conformi cu situaţia. Şi, în timp ce spargem seminţe şi vorbim te miri ce, îmi amintesc brusc că am adus cu mine o sticlă de Moët & Chandon, primită cadou la cununia civilă. O deschidem. Ah, Moët-ul şi sămânţa, esenţa românului, această combinaţie surprinzătoare, perfectă pentru momentul în cauză. Moët-ul fâsâie în pahare, sămânţa se sparge zgomotos, pe fondul manelelor (acum în surdină) de la vecin, greierilor din curte şi conversaţiilor noastre umoristice. Mâine ne căsătorim, dar n-o să ne amintim prea bine ce s-a întâmplat. O nuntă trece ca o pală de vânt, nu apuci să înregistrezi firul evenimentelor. Dar azi avem răgaz. Avem timp suficient să ne dăm seama că e cea mai frumoasă şi mai memorabilă seară cu toţi prietenii noştri la un loc.

Nu mai adaug nimic. A fost super. Sper din suflet ca 2020 să nu-mi dea cu bâta-n cap din gelozie, fiindcă pe 2019 l-am cam iubit.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus