Accept tot mai greu frigul, ceaţa care îmi intră în oase şi zilele cu lumină puţină. E încă devreme, dar soarele a asfinţit deja şi pe unul dintre bulevardele principale din Cluj trece pe lîngă mine un tip care citeşte în mers dintr-o carte, în ciuda semiobscurităţii care învăluie oamenii şi clădirile. Zîmbesc, apoi mă gîndesc cu invidie că poate cu lectura în mers m-aş descurca şi eu - cu un pic de exerciţiu, însă nu ştiu cum face de vede pe întuneric.
Ajutată de lumini naturale sau artificiale, am citit 17.995 de pagini. Adică 59 de cărţi, mai puţin decît aş fi vrut. Ca de obicei, mai multă ficţiune; cu toate astea, din zona non-ficţiunii au venit cele mai bune titluri:
Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul - cartea de memorii care m-a bîntuit cel mai tare pentru stilul coroziv în care autoarea, deţinută politic la numai 25 de ani, te face părtaş la experienţa inumană pe care a trăit-o în închisorile comuniste. Citesc cu oroare că: "Dentistul închisorii mi-a scos ieri cei 12 dinţi care se clătinau. Fără anestezie." şi îmi ţin respiraţia.
Stefano Mancuso şi Alessandra Viola, Verde uimitor - o carte despre inteligenţa vegetală, scrisă cu atîta persuasiune documentată că m-a făcut să mă uit cu oarecare uimire la copacii pe lîngă treceam şi cu sfială la violeta din fereastră, care mă încîntă mereu cu flori, indiferent de anotimp.
Valeriu Gherghel, Roata plăcerilor - o minunată carte despre cărţi, densă şi scrisă cu o ironie fină, dar mai cu seamă cu dragoste pentru idei şi cuvinte. Din ea am aflat teoria care indică precis după cîte pagini e recomandat să abandonezi o carte dacă nu îţi place. Asta a fost de nelăsat din mînă.
La fel ca Stejărel Olaru, Maria Tănase. Artista, omul, legenda şi Cătălin Pavel, Arheologia iubirii, două cărţi pe care le-am devorat ca o adolescentă care a descoperit încîntată cufărul din podul casei, plin cu tomuri la care nu a avut pînă atunci acces.
În topul romanelor care mi-au plăcut, pe primele locuri au fost Annie Ernaux - Les années, Evgheni Vodolazkin - Brisbane, Rosa Ventrella - Povestea unei familii perfecte şi Maylis de Kerangal - Réparer les vivants / Să-i reparăm pe cei vii. În timp ce o citeam pe ultima - povestea unui transplant, mă năpădeau atîtea emoţii că am devenit cumva conştientă de inima mea, de funcţionarea ei concretă. Inspir. Expir. Şi învăţ să mă abandonez unor senzaţii nebănuite pe care le înmagazinează acest organ vital pe care adesea îl ignorăm.
Am urcat pentru prima dată în podul Muzeului de Istorie a Transilvaniei, unde actorul Naţionalului clujean Ionuţ Caras a pus la cale nişte "Basme vechi şi basne noi" în cadrul îndrăzneţului său proiect "Texte bune în locuri nebune". Locul şi spectacolul chiar sînt de poveste, snoavele, cîntecele şi descîntecele actorilor - o bucurie. Numai că pe mine mă pune demonul curiozităţii să îmi verific telefonul imediat după ce se opresc aplauzele de final şi vraja se rupe: Notre Dame e în flăcări, fleşa fragilă a cărei siluetă am admirat-o de atîtea ori s-a prăbuşit. Pe drum spre casă verific în continuu siteurile de ştiri, iar dimineaţa următoare îmi deschid ochii cu speranţa că mai e în picioare catedrala. Răsuflu uşurată.
Magia a persistat (şi) după finalul Furtunii de la Teatrul Naţional din Cluj, cu Marcel Iureş magnetizant dîndu-i viaţă lui Prospero şi Anca Hanu ţinîndu-i superb isonul în rolul lui Ariel. Nu sînt o tipă care cumpără compulsiv pantofi, dar am făcut o pasiune pentru Pantofarul lui Ulise, spectacol montat la Piccolo Teatro din Milano, cu un Marco Paolini răvăşitor. Cu exact o lună în urmă, la ASTRA Film Festival 2019 din Sibiu, mă lăsase fără aer altă italiancă: fotografa Letizia Battaglia, în documentarul Shooting the Mafia. Revăd Sibiul după patru ani, mănînc gomboţi cu prune, beau un vin la o terasă cu prieteni dragi. Respir.
De unde îmi plăcea Florence Welch, pentru momentul "Put the fucking phone off" din concertul de la Electric Castle o iubesc de-a dreptul. Pînă la urmă despre asta e vorba: să mai lăsăm naibii cîteodată telefoanele, pentru că nu trebuie să înregistrăm / să filmăm / să fotografiem chiar tot. Nu se moare dacă două ore cît ţine un film / un spectacol / un concert te rupi de lume şi trăieşti deconectat prezentul. Ba din contră, abia aşa ţi se umplu plămînii de aer.
Şi totuşi, scot telefonul şi o rog pe D. să îmi facă o poză în timp ce stau de vorbă cu Richard Flanagan. E un fel de proptea pentru propria memorie: dacă vreodată o să mă lovească Alzheimerul, o să mă uit la poza aia şi la autograful pe care mi l-a dat pe O cale îngustă spre nordul îndepărtat şi sper ca imaginile astea să spargă zgura amneziei şi să retrăiesc starea care m-a copleşit atunci. Este una dintre întîlnirile la care nici măcar nu am îndrăznit să visez vreodată. Şi totuşi...
Dialogurile cu dirijorul Corului Filarmonicii Transilvania, Cornel Groza, cu tenorul Marius Vlad Budoiu sau jumătatea de oră în care vorbesc cu Narcisa Suciu în a doua zi de Crăciun sînt şi ele nespus de pline de căldură, de umor şi de normalitate. Respir cu uşurinţă.
Sînt la Filarmonică, unde ascult pentru prima oară simfonia corală Clopotele, a lui Rahmaninov. Mă impresionează teribil partea a treia - clopotele unui incendiu, şi simt toată profunzimea rusească în descrierea de cavalcadă a acestei stări de urgenţă. Inspir cu dificultate. Finalul este al clopotelor de doliu şi după ultimele acorduri ale acestei părţi lugubre rămîn ţinţuită în scaun, de parcă mai aştept ceva. Nu-mi vine să cred că e linişte, că nu mai urmează nimic, că nu irumpe un sunet glorios, salvator. Instrumentele însă tac, lumea aplaudă, muzicienii se retrag. Realizez că, într-adevăr, compozitorul are dreptate. După jalea sfîrşitului rămîne doar o tăcere de mormînt. Expir cu dificultate.
Revăd Braşovul după 10 ani. Mănînc creveţi la o terasă ce s-a deschis cu doar o zi în urmă şi îi transmit complimente bucătarului; cu rugămintea să fie totuşi un pic mai puţin generos cu sucul de lămîie. Răsuflare. Bătăi de inimă. Confuzie. Frîngere. Răni provocate involuntar oamenilor dragi şi care dor mai rău decît o intervenţie pe cord deschis fără anestezie. Regrete. Puls accelerat. Respiraţie.
Văd filme. Ca de obicei, cu precădere lungmetraje; parcă mai lungi, dar parcă mai bune ca în alţi ani. Mi-e greu să aleg între Roma, Joker, The Irishman, Once Upon a Time in ... Hollywood, Dolor y Gloria / Pain and Glory, Gisaengchung / Parasite pentru că toate mi-au plăcut. Aşa că încerc un top 3 al filmelor preferate văzute la TIFF 2019: Sin fin / Fără sfîrşit, Systemsprenger / Copilul-problemă şi Synonyms / Sinonime.
Două filme româneşti remarcabile: La Gomera şi Monştri.. Multe seriale: Cernobîl, Years & Years, Fleabag (mai ales sezonul 2), Rake (mai puţin sezonul 5), River (cu un Stellan Skarsgård fabulos, încă şi mai bun decît în Cernobîl), (ultimul sezon din) Peaky Blinders. Documentarul Our Planet, povestit de David Attenborough cu o voce care seamănă a incantaţie. Cînd sir Attenborough spune "Soare!", astrul alungă norii şi se instalează triumfător pe cer. Cu mirare şi admiraţie, respir.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)