Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Topuri  Sageata  Topuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

2019 - Un test?


Argentina Firuță

25.01.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu credeam că e cazul să mai primesc lecţii de viaţă...

Şi totuşi, ziua de 3 decembrie 2018 mi-a adus o nouă perspectivă asupra a ceea ce poate însemna o secundă, doar o secundă de euforie, neatenţie sau umblat cu capul în nori când, pornind după cadouri pentru sărbători... parcă zburam.

Bref, "mi-am pierdut uzul raţiunii" (ar spune nenea Iancu, surâzând maliţios) şi am ajuns la Spitalul de traumatologie Foişor, în operaţie... (fără detalii).

Evident, mi-am anulat proiectele de sărbători şi pentru întreg anul 2019. De fapt, aproape toate, pentru că spitalizarea şi dependenţa de interior mi-au oferit, totuşi, oarece alternative.

Imobilizată la pat, am fost îngrijită de copii care, pe post de infirmieri, responsabili cu aprovizionarea şi bucătăria, m-au răsfăţat cu schimbul...

Între timp, am învăţat să umblu cu tableta adusă de băieţi şi am văzut câteva filme, uneori şi momente din "teatrul cotidian", acelaşi pe toate canalele, am ascultat Jazz şi am revăzut mai vechi spectacole de teatru, reprogramate pe TVR 3. E ocazia să-mi recunosc dependenţa de câteva emisiuni excelente: Profesioniştii, prezentată de Eugenia Vodă; Garantat 100%, cu Cătălin Ştefănescu; Nocturne, cu Marina Constantinescu şi Mic dejun cu un campion, a Danielei Zeca Buzura, toate pe TVR - 1,2 sau 3. Din păcate, numele invitaţilor dispar după primele secvenţe încât, dacă deschizi două secunde mai târziu, nu mai afli cine e interlocutorul. În plus, deşi avem în ţară sau în vizită personalităţi de primă mărime din toate domeniile sunt prea puţine emisiunile noi. deşi ar fi util să vedem zilnic şi partea plină a paharului vieţii noastre actuale. (Sorry! Deformaţie profesională. Facultatea şi anii de cercetare m-au învăţat, temeinic, că spiritul critic şi autocritic e necesar chiar dacă rezultatul a fost "avantaj, alţii".)

*
Perioada de convalescenţă a trecut cu radiografii repetate şi recuperarea prin exerciţii speciale. Am beneficiat de atenţia unui tânăr kinetoterapeut, deloc indulgent, care m-a silit să-mi depăşesc limitele. Eu cred că am fost docilă, el a ajuns la concluzia că mă răsfăţ... Eu? Răsfăţ? Imposibil. Dovadă că, foarte curând, am ajuns să detest patul. În următoarele săptămâni am trecut la plimbări prin apartament, păşind cu precauţie, cârje şi... baston. Trebuia să-mi recapăt independenţa. (Se pare că după asemenea traume, tratând partea rănită apar efecte nedorite în zona opusă... aşa încât, a trebuit să accept că recuperarea înseamnă şi echilibru. Recuperarea mi-a amintit însă de relaţia contradictorie dintre unele concepte, la modă în anii optzeci: contradicţia între cei trei "R", cu valoare de slogan mobilizator: Recondiţionare, Reparare, Recuperare, versus trei "F"- din realitatea de zi cu zi - Foame, Frig, Frică -, tot mai greu de suportat... Slavă Domnului, de ele am scăpat).

*
Într-o dimineaţă luminoasă de martie, ca un mărţişor simbolic pe lângă cele reale, povestea cu accidentul a trecut în planul doi. De când n-am mai stat la masa mea de lucru? Altădată, nu trecea o zi fără să scriu sau să notez ceva - subiectul unei povestiri, ideea unei cărţi sau, cel puţin, despre o carte care m-a impresionat.

Pe birou se adunaseră două turnuri de cărţi, încă necitite. Am făcut o selecţie. Dificilă, pentru că se scrie enorm şi în lume se traduc milioane de volume! (Aşa mi-am amintit cum a început relaţia mea cu cartea, în copilărie... Nu aveam încă zece ani când, emoţionată, am intrat prima dată în BCU. Am fost copleşită de splendoarea şi numărul cărţilor ce păreau să mă aştepte cuminţi, în rafturi până la tavan, am înţeles, cu un soi de ciudă infantilă, că nu voi reuşi să citesc tot ce se afla acolo nici într-un secol! De-a lungul anilor însă, şocul şi neputinţa de a citi tot au lăsat loc unei anume lăcomii, pentru orice fel de cărţi. Cu timpul, am realizat că trebuie să fac, totuşi, o selecţie, chiar dacă, alegând o carte, trebuie să renunţ la alte sute. Aşa cum, mai târziu, a trebuit să aleg între flori ori diverse lucruri, între propriile proiecte şi chiar între prieteni - incompatibili între ei.)

În consecinţă, am profitat de ciudatul meu accident (cu aura lui de avantaj) şi m-am întors la lectură (cărţi mai noi, dar mai ales Jurnale), la scris şi la diverse emisiuni, devenite suport moral. M-am gândit chiar să revin la propriul jurnal - nu atât ca să-mi plâng de milă cât, aşa cum nota Jules Renard, în urmă cu mai bine de o sută de ani, să fiu un martor "lucid şi mereu critic al propriilor nelinişti (...) Vreau să mă examinez cinstit - nota scriitorul - şi să cunosc condiţia acestei făpturi care sunt eu."

Identificându-se cu eroul său, "Morcoveaţă", J.R. avea să remarce într-o zi: "Cel mai mare om nu-i decât un copil înşelat de viaţă."

E sentimentul ce mă însoţeşte ori de câte ori îmi răsfoiesc primul caiet (din copilărie), cu imensă jenă faţă de credulitatea şi euforiile acelei vârste. Mai ales că, între timp, am citit zeci de jurnale...

Recunosc, citesc cu pasiune acest gen de literatură care, oricât de subiectiv, sporadic şi narcisiac, îmi stimulează imaginaţia şi mă transpune în realitatea altor epoci istorice, de la noi sau de aiurea. Mi s-a întâmplat şi în ultimii ani, citind volumele lui Arşavir Acterian - Jurnal în căutarea lui Dumnezeu şi Jeni Acterian - Jurnalul unei fete greu de mulţumit, Mihail Sebastian - Jurnal, 1935/1944 - sau Grigore Gafencu - Însemnări politice 1929/1939. Le consider adevărate lecţii de istorie - trăită şi transmisă nouă de personalităţi politice şi culturale din prima jumătate a secolului XX. Sau, mai de curând, jurnalele lui Radu Petrescu, Livius Ciocârlie şi Mircea Zaciu, care mi-au oferit date subtile privind trăirile unor intelectuali de marcă sau evenimente din a doua jumătate a secolului XX.

Convalescenţa mi-a oferit răgazul să citesc, printre altele, Jurnalul lui Mircea Eliade (1941-1969), apărut la Humanitas, în urmă cu câţiva ani. Cu creionul în mână şi având continuitate l-am comparat cu alte volume de acest gen... În primul rând cu Note zilnice... de Camil Petrescu. De foarte tânăr, acesta şi-a proiectat traiectoria intelectuală pe etape - versuri şi presă, teatru şi roman, filozofie, precizând: "...voi scrie până la 25 de ani versuri, pentru că asta este vremea iluziilor şi a versurilor: voi scrie între 25 şi 35 de ani teatru, pentru că teatrul cere o oarecare experienţă şi o anumită vibraţie nervoasă; voi scrie între 35 şi 40 de ani romane, pentru că romanele cer o mai bogată experienţă şi o anume maturitate expresivă. Şi abia la 40 de ani mă voi întoarce la filozofie...", scria autorul Substanţialismului.

Stabilit la Paris iar mai târziu la Chicago, M. Eliade va pendula şi el, toată viaţa, între mitologie, literatură şi jurnal. Convins că omul modern păstrează "anumite rămăşiţe ale unei «comportări mitologice»", a susţinut, nu o dată, că literatura - mai mult decât oricare altă artă înseamnă "revoltă împotriva timpului istoric (...), dorinţa de a transcende propriul nostru timp, personal şi istoric, de a ne cufunda într-un timp «străin», fie el extatic sau imaginar...". Revenind asupra acestei teme, avea să precizeze în Aspecte ale mitului: "În proza narativă, îndeosebi în roman, avem de-a face cu aceeaşi luptă împotriva Timpului, cu aceeaşi speranţă de a ne scutura povara «Timpului mort", a Timpului care striveşte şi ucide".

(Îndrăznesc să risc o afirmaţie: alături de studiile ştiinţifice şi de romane, Jurnalul lui M.E. - cu adevărat intim, în măsura în care oglindeşte nemulţumirile şi frământările, îndoielile şi eşecurile autorului -, va înfrunta viitorul, oglindind viaţa unei personalităţi de excepţie

Între timp, am văzut la televizor un film despre tinereţea lui Eliade - o reuşită încercare, cu tineri actori ieşeni, care m-a bucurat mult. Pe de altă parte, în urmă cu câţiva ani, la Godot Cafe Theatre, am văzut încântătorul spectacol Marea iubire a lui Sebastian - scenariu şi regie, Diana Mihailopol, după Jurnalul lui Mihail Sebastian şi piesa Jocul de-a vacanţa (cu Rodica Mandache, Marius Manole, Ana Ioana Macaria şi István Téglás). De atunci, nu o dată m-am gândit că asemenea personalităţi de excepţie, precum Mircea Eliade sau Camil Petrescu, ar putea fi cunoscute mai bine prin impactul percutant al spectacolului de teatru şi film.

Cum am în casă mai multe volume de Camil Petrescu, Note zilnice, Teatru, Substanţialismul, le-am reluat, mai mult din impuls, preocupată îndeosebi de teatru şi presa epocii în care au trăit... Aşa am început să visez la un posibil scenariu, cu cei doi scriitori aflaţi în competiţie în anii '30, ca eroi principali. Atât de diferiţi, mai târziu trăind şi scriind în lumi diferite, se aseamănă nu doar prin programul intelectual, din prima tinereţe, în mare parte realizat ci, mai ales, prin efortul continuu de depăşire şi operele care le-au asigurat locul în cultura română...

*
Zilele de mai şi magnolia înflorită în faţa ferestrei m-au stimulat să fac primii paşi în jurul blocului. Pentru început însoţită, dar cu speranţa că, în curând, mă voi descurca singură. Sfintele sărbători de Paşti le-am sărbătorit tot cu copiii dar, de data asta, am reuşit să fiu utilă...

Între timp, am definitivat povestirea Sonia şi bărbaţii din viaţa ei, capitol din volumul Femei despre femei (titlul provizoriu) în care Nona, eroina principală (o adolescentă transferată la un liceu din Bucureşti, pentru ultimul an), se caută şi se defineşte prin raportare la femeile din jur, provocându-le să se "povestească"...

*
A venit vacanţa... A trebuit să le demonstrez copiilor că mă pot descurca singură, ca să plece liniştiţi la mare. (Grija lor de a nu mă obosi citind nopţile, mi-a amintit de adolescenţă când, ca să nu se supere mama că citesc tot timpul, mă furişam în foişor să citesc în linişte, dar şi nopţile când citeam sub plapumă... A fost amuzant să schimbăm rolurile, iar eu să redevin "copilul neascultător").

Le-am promis că voi fi foarte bine, cu gândul că voi citi în linişte, după chef sau voi lucra la una dintre povestirile proiectate. Apropo de scris, regret enorm că, după ce, într-o noapte, am schiţat cap-coadă povestea Verei - Când moartea vine pe chat..., în dimineaţa următoare mi-am amintit doar câteva secvenţe: Vera în avionul Bucureşti-Londra sau în camera închiriată, într-o suburbie a metropolei. Asta e. Pe lângă ceaiuri şi pastile, puteam avea la îndemână ceva de scris...

*
Pe la mijlocul lui septembrie, după ce a început stagiunea, am fost invitată la spectacolul Vestul singuratic. De două ori fericită să ies din "bârlog", am chemat un taxi şi, cu umbrela pe post de baston, am ajuns la Nottara (cândva, Teatrul Tineretului, apoi, Teatrul Armatei). Eram dornică să văd ce s-a mai expus la Simeza şi am "flanat" dincolo de teatru: magazine cu bijuterii, cristaluri şi... dezamăgire totală. În loc de tablouri şi obiecte de artă, la Simeza, doar pantofi şi obiecte de îmbrăcăminte. Am făcut stânga împrejur, grăbind pasul spre teatru, sala George Constantin. Cu sentimentul că, totuşi, omagiul adus acestui "monstru sacru" al teatrului românesc, căruia fiecare rol îi venea mănuşă, e insignifiant....

Autorul piesei Vestul singuratic este Martin McDonagh (care a semnat scenariul şi regia filmului Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, film premiat cu două Oscaruri - pentru rol principal feminin şi rol secundar masculin).

Acţiunea piesei, valabilă oriunde pe mapamond, e ancorată în lumea tineretului de azi, marginalizat prin sărăcie, ignoranţă şi alcool, a cărui viaţă se desfăşoară la limita supravieţuirii. Excelenţi actorii mei preferaţi, din generaţia 40-50 ani, Florin Piersic Jr. / Coleman, Andi Vasluianu / preotul Welsh, Vlad Zamfirescu / Valene, dar şi mai tânăra lor colegă Corina Dragomir / Girleen Kelleher.

(Nu sunt adepta limbajului liber(tin), în viaţă şi cu atât mai puţin în teatru, dar reacţia unor spectatori, deranjaţi de replicile personajelor de pe scenă, mi s-a părut cel puţin ridicolă. Ignoranţi, pudibonzi sau ipocriţi, greu de spus.
Oricine ştie că în teatru, pe lângă gesturi şi mimică, limbajul este cel puţin la fel de important pentru a caracteriza personajele... Or, în acest spectacol, tocmai replicile fără perdea, stâlcirea cuvintelor şi frazele împiedicate aveau funcţia de a sublinia degradarea personajelor, a vieţii în comunitatea respectivă, marginalizate prin ignoranţă şi condiţiile traiului zilnic.
În acelaşi timp, m-am întrebat dacă cei ofuscaţi de replicile autorului irlandez reacţionează la fel şi faţă de propriii copii sau dacă, nu cumva, folosesc ei înşişi un limbaj asemănător? Nu de alta dar, astăzi, în frumoasa noastră capitală întâlnim la tot pasul exact acest limbaj liber(tin
) - pe străzi şi în birouri, în şcoli şi magazine, ba chiar şi la oameni la care nu te aştepţi, nu o dată însoţit de gesturi obscene... Ipocrizie, duplicitate sau dublă măsură? Mă întreb, cum ar putea fi eliminat!?)

*
În sfârşit, a venit timpul să-mi dovedesc - de ziua mea - puterea vindecătoare a spiritului şi a voinţei. Desigur, pe lângă efortul doctorilor şi al personalului din spital, unde am fost tratată mai mult decât corect: eficient. Recunoştinţă!

Ca urmare, în prima duminică din octombrie le-am făcut copiilor o surpriză, invitându-i la masă... Cum s-au prins imediat, am primit tot felul de cadouri şi flori, în inedite aranjamente florale, de la trandafiri şi irişi, la garoafe parfumate (tot mai rare) şi crizanteme - mov, galbene şi albe (boule de neige).

Veselia, de care aveam nevoie, a fost pe măsură... Şi, şampania... Şi dansul... desigur, mai reţinut. După multe luni, am simţit că revin, în sfârşit, la... normal.

(Îmi dau seama însă că amintirea acelor clipe rămâne destul de palidă faţă de intensitatea bucuriei trăite în mijlocul celor dragi.)

*
În perioada următoare m-am ocupat de o temă insolită. Pentru mine. Absolut din întâmplare, spre finalul anului, am primit trei cărţi, semnate de autori diferiţi, dedicate aceleiaşi teme: Boema literară.

Cum, printre cei amintiţi, am descoperit colegi de facultate şi cunoştinţe, am citit noapte şi zi, destul de amestecat, sărind de la Jean Negulesco (volum mai vechi, folosit pentru comparaţie cu boema pariziană), la Mihai Neagu Basarab - Ultima boemă bucureşteană (1964-1976) (Ed. Compania, 2018); de la romanul lui Leon Talpă - Martorul (Ed. Artemis, 2007) la consistentul volum al lui Ion Nicolae Anghel, Cartea Boemei (Ed. EIKON, 2019).

Cu intenţii, abordări şi mijloace diferite, cele trei volume au, totuşi, o idee comună: boema contemporană, bucureşteană sau timişoreană (de după 1960), în ciuda unor personalităţi intelectuale de elită, rămâne o imitaţie a boemei pariziene din prima parte a secolului XX.

Dacă M.N. Basarab face un arc peste timp (şi în spaţiu) în Portrete de boemi, referindu-se la reprezentanţi ai boemei bucureştene din perioada 1964-1976 (vezi şi fragmentele apărute pe LiterNet.ro, în 21 martie 2018), tot în acest volum am redescoperit personalităţi aproape uitate, precum Oscar Lemnaru, om de spirit şi ziarist cunoscut în perioada interbelică, sau pictori expatriaţi, precum Niculai Georgescu şi Decebal Niţulescu, etc. Fără legătură cu aceste portrete luminoase, M.N.B. ţine să precizeze pentru cititorul contemporan: "Nu orice beţiv sau boschetar e un boem", apropo de aşii artei bahice care nu au lăsat posterităţii decât amintirea rătăcirii lor în "nopţile boemei".

În ce priveşte Boema bucureşteană de până în anii '80, o imagine concretă o oferă "Martorul" - autor şi personaj al volumului cu acelaşi titlu -, care se confruntă cu pierderea prietenului, înfăţişat într-un moment ce confirmă vechea zisă populară: o nenorocire nu vine niciodată singură. Moartea primei soţii, despărţirea de a doua şi eşecul în al treilea mariaj îl fac conştient pe marele critic (personaj bine construit în cabotinismul lui), atât de faptul că e incompatibil cu femeia iubită, cât şi de rătăcirea de sine printre "aşii artei bahice".

"Poate ucide Boema?" se întreabă Martorul, personajul narator, dispărut şi el între timp. În roman, ca şi în realitate, întrebarea primeşte răspuns afirmativ, valabil pentru mulţi creatori talentaţi, trecuţi prea curând dincolo. "Roman de ficţiune, inspirat din viaţa boemei literare bucureştene", cum susţine autorul, lectura volumului Martorul, în ciuda inteligenţei şi spiritului personajului, lasă cititorului gustul amar al eşecului uman.

(Încât, nu pot să nu mă întreb: Să fie, oare, "boema" o condiţie a creativităţii? Sau un labirint al rătăcirii? Privesc trecerea prin lume a generaţiei mele prin geamul aburit al Timpului şi îmi spun că rostul celor mai buni dintre ei rămâne încă ascuns sub oceanul cuvintelor.)

Un răspuns mai complex îl oferă romanul Cartea Boemei, de Ion Nicolae Anghel. Aici, cei din boema bazală "...se cinstesc, bârfesc şi se invidiază", au "iluzii egalitariste" şi îşi trăiesc himerele artistice semnând la masa istorică a boemei, convinşi că discuţiile literare şi vinul "cupaşat" îi uneşte şi le conferă prestigiul, gloria şi nemurirea...

Atmosfera romanului surprinde boema timişoreană, cu structura ei creată ad-hoc, în care "maeştrii" şi "cumpărătorii" de versuri (viitori autori de plachete) se îndeamnă, la un pahar de vodcă sau de vin "cupaşat", să depăşească "bătălia instinctelor" şi "forfota bazală" prin coeziunea grupului. Cei prezenţi la masa istorică, ţinând de "patrimoniul boemei" se află în confruntare cu grupul rival - masa comună a "expiraţilor". Şi aici, noua boemă confundă iluzia nemuririi cu rătăcirile bahice, aspiraţia la posteritate cu mercantilismul de circumstanţă, speranţa contaminării cu genialitatea cu plăcerea sadică a nopţilor irosite în van... Odată prinşi în Cartea Boemei, fericiţilor "colegi de masă în eternitate" nu le mai trebuie altceva: îşi ascultă "maeştrii" şi se întrec să-şi arate elocinţa...

Boema timişoreană e prezentată cu o anume simpatie şi înţelegere atât prin subtila satiră la adresa Boemei bazale, cât, mai ales, prin admiraţia cu care autorul prezintă personalităţi ale Boemei de gală, din aceeaşi urbe.

În acelaşi timp, interesant este modul în care autorul foloseşte vocile boemei timişorene (pictori şi autori cunoscuţi sau doar aspiranţi la prima carte) care comentează mediul respectiv în funcţie de ocupaţia din viaţa reală, de nivelul de educaţie dar mai ales de interesul direct, însă, fiecare revendicându-şi dreptul de a fi reţinuţi de memoria colectivă şi recunoscuţi de posteritate ca personalităţi de marcă, cu amprentă asupra comunităţii.

Inedită şi interesantă pentru istoria literaturii rămâne distincţia pe care autorul o face - păstrând acelaşi registru romanesc - între Boema bazală şi Boema de gală a artiştilor şi cărturarilor consacraţi (pictori, doctori, artişti, literaţi) şi, de asemenea, între Boema reală şi Boema din minte, nu mai puţin interesantă...

Cartea Boemei merită reflecţii îndelungate asupra rolului boemei în lumea de azi. Autorul - redactor şi editor recunoscut pentru seriozitatea şi acribia cu care tratează literatura, trece de la tonul ludic din primele capitole, în care descoperim opiniile, adesea satirice sau autopersiflante ale personajelor - voci distincte şi bine caracterizate -, la exerciţii de admiraţie pentru personalităţile care au marcat viaţa culturală a oraşului şi implicit literatura contemporană...

Trei cărţi închinate boemei, trei volume ce merită a fi citite de către orice aspirant la viaţa culturală a urbei - fie ea bucureşteană, timişoreană etc.

*
Dragi prieteni, cam atât am a vă spune despre anul meu, 2019, cu bune şi mai puţin bune...

Vă doresc tuturor, LA MULŢI ANI! PACE, IUBIRE, SĂNĂTATE şi SUCCES în tot ce vă doriţi.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2019, divagaţii, Mihaela Bulimar (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Câteva momente din 2019, Vlad Bălan (4.3/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2019#înafarazoneideconfort, RAMPA (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2019, Replay: 365-8760-525600-stop, Daniela Popa (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2019, un an grozav, Ana Maria Pandele Andone (4.0/5 - 5 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer