Acea familiaritate, în discuţia cu o indiancă necunoscută, atunci când am împărţit spaţiul în aşteptarea acelor coaste de miel atât de bine pregătite. O doamnă cu zâmbet cald, cu o atitudine prietenoasă şi deschisă. Şi ştia despre Simona Halep!
Tensiune şi linişte. Iritaţie şi împlinire. Credinţă în oameni şi dezamăgiri. Contrast şi armonie. Final de capitol şi un nou început. Sau poate cumva acelaşi, dar într-o altă formă. Am închis un cerc.
Revelaţia descoperirii ciocolatei cu polen.
Într-o zi, un tablou a căzut. "Te-ai întrebat vreodată de ce cad tablourile? Atârnă acolo de ani şi ani de zile şi deodată, fără avertisment, poc!, cad. Atârnă acolo de un cui, nimeni nu le atinge, dar la un moment dat, pac! Cad. Într-o tăcere deplină. Totul în jurul lor e nemişcat. Şi cad. N-are sens! De ce în momentul acela? [...] E imposibil de înţeles. E unul din lucrurile la care mai bine nu te gândeşti", spunea Novecento în Legenda pianistului numit 1900. Inexplicabilul din primăvară şi-a găsit acceptarea şi un posibil răspuns (fiindcă e greu să accepţi un lucru total lipsit de sens) spre finalul anului. Totul se petrece într-o sincronie perfectă. Mergem alături de anumiţi oameni şi ne aflăm în anumite locuri doar atâta timp cât se întâmplă un schimb bidirecţional de energie. Când nu mai ai ce să "dai" şi ce să "primeşti", te afli de fapt în altă parte şi e doar o chestiune de timp până se concretizează şi la modul cel mai propriu. Nu mai contează că ne cunoşteam din copilărie. Atât a fost să fie drumul comun de evoluţie, mai departe mergem separat, pentru că mergem în direcţii diferite. Da, uneori doare să nu mai ştii nimic despre cineva cu care râdeai cu atâta poftă, atât de des, poate chiar zilnic. Şi să ai în continuare pornirea de a-i trimite anumite poante, dar să nu mai ai cui să-i împărtăşeşti, fiindcă era singura persoană cu care aveai acel limbaj codificat. Dar accepţi. Şi mergi mai departe.
Starea de irealitate - am prins ultima şansă de a-mi îndeplini un vis vechi de peste 10 ani! Iar când l-am trăit pe viu mi s-a părut totul incredibil.
Ce frumos e să revii în anumite locuri pe care le iubeşti! Se împletesc atâtea trăiri... Aceiaşi ochi, dar diferă privirea.
Încă nişte paşi făcuţi pe drumul dorit. Ceaţa e în continuare prezentă, dar simt că mă apropii de "locul meu".
Martie şi august.
Am încheiat nişte etape şi am pornit mai departe cu mai multă încredere.
Pentru prima dată, în propriul meu oraş, timp de câteva ore într-un muzeu, m-am simţit ca într-un spaţiu din vestul Occidentului.
Descoperiri:
Picturi
Hieronymus Bosch - inefabil
Marc Chagall - impactant
Filme
Capharnaüm - o lume dezolantă văzută din cel mai dezolant cinematograf din Bucureşti: Cinema Europa, într-o zi friguroasă, fără pic de căldură în sală şi cu un miros pătrunzător. Însă Europa şi Bucureştiul sunt cu adevărat un lux faţă de ceea ce era pe ecran. Emoţionant, răvăşitor. Cu toţii ştim că sunt ţări pe globul ăsta unde se trăieşte la limita subzistenţei, într-o mizerie inumană, dar locurile acestea rămân "undeva departe" în mentalul nostru. Să fii pentru două ore martorul unei astfel de lumi. Ce înseamnă "nu am bani", ce înseamnă să ai un copil (sau mai mulţi) şi să fii mamă, ce înseamnă un pat, o casă, un oraş, sau chiar un banal (pentru noi) certificat de naştere - Cât de relativ e totul!
Teatru
Legături primejdioase - văzut şi revăzut. Îmi doresc să-l re-revăd.
Totul lasă o urmă în noi. Uneori e extrem de vizibilă, alteori se diluează până aproape de dispariţie odată cu trecerea timpului, dar urma există în continuare, chiar dacă imperceptibilă din exterior, rămâne conştientizată în interior.
Mulţumesc pentru tot ce am trăit în 2019!
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)