Cum poţi alina, ameliora, cum scriu doctorii la externare, durerea pierderilor? Prin Muzică, remediu universal administrat pământenilor. Dintre concertele excelentei filarmonici "Moldova" sau cele urmărite pe Mezzo, pe Youtube, o binefăcătoare clipă de uitare mi-a adus-o Concertul vocal-simfonic extraordinar care a deschis stagiunea 2019-2020. Între Brahms şi Prokofiev, s-a cântat Concertul nr.1 pentru pian al lui Ceaikovski. Negrul, cenuşiul timpului trăit se risipeşte, te scalzi în impetuoasă lumină, nici un rău nu te mai poate atinge. Binecuvântezi Cerul că te-a născut Om. Şi nu uit selecţiunile din concertele Festivalului Enescu, generos oferite de site-ul festivalului celor care nu au avut şansa unui sejur bucureştean.
Pentru un fugar zâmbet, am revăzut, la Opera Naţională Română Iaşi, Traviata, îndrăzneţ montată de Beatrice Rancea. Cu un Alfredo în interpretarea unui foarte talentat tenor, ieşean deocamdată, Florin Guzgă. Glas limpede, cu acute fin modulate, o naturaleţe scenică perfectă. Am scuzat atunci - parţial - ONI pentru lentoarea, absenţa chiar, a premierelor de nivel mondial, cu care ne răsfăţase în urmă cu doar câţiva ani. Când, cu un entuziasm de o rară vivacitate, ONI a sprijinit Iaşul în cursa pentru Capitala europeană a Culturii. Câştigând un numeros public, de vârste şi profesii diferite. Iaşul devine un oraş al melomanilor, m-am bucurat. Romantică utopie.
Nu am ocolit nici teatrul. Scenaristul îndrăgitului serial Las Fierbinţi, Mimi Brănescu, talentat scriitor şi bun cunoscător al satului românesc, a venit pe scena Teatrului Naţional "Vasile Alecsandri" Iaşi cu piesa Acasă la tata. O dramă a suferinţei învinşilor vieţii, în dragoste, carieră, familie, în notă cehoviană. Personajul se întoarce în satul natal, se lasă bântuit de timpul trecut, minte cu candoare, e descoperit şi părăseşte locul cu un simplu "Mai vedem..." Dar de ce spectacolul nu este recomandat copiilor sub 12 ani? Dramaturgic, ireproşabil, într-o excelentă interpretare actoricească, cu o inspirată scenografie (Lia Dogaru), Acasă la tata, în regia lui Claudiu Goga, s-a năpustit asupra publicului într-o avalanşă de expresionism greu de stăvilit. Nu s-a insistat pe latura erotică, abordată / experimentată de multe producţii teatrale contemporane, dar bătăile şi vopseaua roşie, maculând faţa, hainele nefericitului erou, au curs din belşug. Ca şi înjurăturile. Nu cred că mai există un alt popor care să înjure permanent, fireasc, cu voluptate chiar, indiferent de gradul de ostilitate sau umilire urmărit.
Tot la minusuri, un film grecesc, din 2006, Moarte la Atena. Atrasă de titlul amintind de bijuteria lui Thomas Mann, Moarte la Veneţia, am încercat răbdarea curiozităţii. Mi-am înfipt ochii în ecran până la ultima secvenţă. Prezentat "dramă, muzical romantic", filmul a reuşit performanţa de a egala, de a depăşi chiar, producţiile Bollywood-ului. Pentru că, spre deosebire de indieni, actorii greci cântă, dansează cu o desăvârşită lipsă de graţie, frizând vulgaritatea. Desfăşurând povestea absurd grotescă a unui leucemic în pragul morţii. Cu o soţie şi trei amante, păstrate în acelaşi timp. Iminenta lui dispariţie le apropie, îl îngrijesc pe pat de spital, se adună în jurul sicriului, zâmbitoare şi prietenoase una cu cealaltă. Înţeleg, dramoletă a fost, dar unde s-a ascuns romantismul melanjului cinematografic?
În vară, am petrecut două săptămâni într-un sat de lângă Piteşti. Am ajuns şi la singurul ansamblu medieval laic fortificat din sudul Carpaţilor, Muzeul Goleşti. Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii. A fost înfiinţat în 1939 de Carol al II-lea care de multe păcate s-a făcut vinovat, dar a iubit şi a sprijinit cultura noastră. Înregistraţi istoric de aproximativ 500 de ani, Goleştii au numărat nu numai pârcălabi, spătari în familia lor, dar şi boieri cu orientare iluministă, unii implicându-se în revoluţii, dar şi în reforma învăţământului în Ţara Românească.
Conacul, în care a dormit prima sa noapte pe pământ românesc Carol I, a fost construit în 1640. Înconjurat de ziduri din cărămidă, are turnuri de apărare, prevăzute cu tunuri, vremurile fiind tulburi şi vrăjmaşe. (De la înălţime, vedeai duşmanul cum vine spre tine. Te apărai, nu? Astăzi, s-a complicat, dramatic dacă nu tragic, relaţia agresor-victimă. Ascunşi sub cele mai nevinovate măşti, teroriştii atacă civilizaţia umană, oamenii ei. În plină zi, nefiind auziţi, văzuţi, aşteptaţi. Cu inumană cruzime.)
Pe la mijloc de secol XIX, Dinicu Golescu a înfiinţat aici prima şcoală gratuită obştească în limba română din Ţara Românească. În cele două săli de clasă, învăţau, sper că în bună înţelegere, copiii bogaţilor, dar şi ai săracilor sau ai ţiganilor, fete şi băieţi laolaltă. Primind şi manuale gratuite. O tempora...! Alături, se înalţă Foişorul lui Tudor Vladimirescu. În care şi-a petrecut ultimele zile de libertate. O întrebare, desigur retorică: de ce nu are şi România anului 2020 Goleştii ei? Să-i trezească la realitate, să le ridice capul milionarilor, miliardarilor, din conturi bancare, afaceri dubioase, plăceri îndoielnice.
Şi tot la Piteşti, am întâlnit un pensionar de 90 de ani, fost inginer chimist, cu nume de alint familial Miki. Conduce o Dacie din nu ştiu ce an, cântă în corul bisericii, nu e vegan, dar e cumpătat, fiind la curent cu leacuri naturiste dătătoare de viaţă lungă. Şi activă, în luciditatea păstrată. Se întâlneşte, în anumite zile, cu noii prieteni notaţi în agenda lui, ceilalţi fiind plecaţi la loc de senină verdeaţă. Ce mai face Miki? Recită din Eminescu. Patosul l-a deprins parcă de la Vraca. Ascultat doar la radio. Pe cheltuială proprie, s-a îngrijit de reeditarea primei monografii Veronica Micle, scrisă, şi tipărită de Octav Minar la Editura Socec, în 1905. O carte găsită într-un pod demult nevizitat. Cum vi se pare portretul unui "senior" viu şi adevărat al zilelor noastre de năucitor zbucium?
Nu am pierdut expoziţia Drumul vaselor pictate. O conexiune înaintea Drumului Mătăsii, organizată de Complexul Muzeal Naţional "Moldova" în parteneriat cu Insitutul de Arheologie din Beijing ş.a. Vase de ceramică pictate din cultura Yangshao şi cele din Cultura Civilizaţiei Cucuteni-Tripolye, realizate între anii 5000 şi 3000 î.Chr., susţin, argumentează, datorită similitudinii motivelor şi culorilor, o îndrăzneaţă teorie: existenţa Drumului vaselor pictate înaintea Drumului Mătăsii. Ceramică plimbată 10.000 de kilometri, câţi se întind între cele două areale, am zâmbit neîncrezătoare. Şi neştiutoare. Zilele trecute mi s-a ţinut o sumară lecţie de arheologie. Am capitulat: drumul în cauză a fost străbătut de-a lungul mai multor generaţii. Care trăiau, la Cucuteni, în impresionante locuinţe. Reconstituirea uneia dintre ele îmblânzeşte presupusa / închipuita sălbăticie de pe pământurile noastre. O plasă realizată din noduri de nedezlegat, unelte de pescuit, de tors, de ţesut, vase purtând urmele unei ţesături de mare fineţe, un fel de cuptor, o masă joasă, chiar şi scaune. Ergonomice, apreciez, întrucât aveau o adâncitură circulară, în care posteriorul cunoştea clipe de binemeritată comoditate. După o luptă cu fiare în codri anevoie de străbătut, o asemenea locuinţă putea fi considerată o adevărată şi caldă cetate.
Dintre lecturi, mă opresc la Secretul împărăţiei, prin care am descoperit, abia acum, un foarte îndrăgit şi prolific scriitor finlandez, Mika Waltari (1908-1979). Ca şi alte romane istorice traduse în limba română (Etruscul, Egipteanul, Romanul), Secretul împărăţiei are ca pretext o temă religioasă. Echilibrând informaţii docte de ordin istoric, legende, aventuri, suspensul având şi el menirea lui de a capta / menţine atenţia cititorului, Secretul... explorează zorii creştinismului prin filtrul unui nobil şi bogat roman deosebit de erudit. Plecat în lume pentru a afla unde se întinde şi ce înseamnă împărăţia lui Isus Nazariteanul Împăratul Iudeilor. Dincolo de incursiunea în epocă, detalii nenumărate, amănunţit redate, recompun viaţa de zi cu zi a oamenilor acelei epoci, obiceiurile lor, credinţele lor. Captivant, dar tehnic vorbind, am realizat că descrierile, comentariile, dialogurile întinse pe o pagină, pe o pagină şi jumătate obosesc chiar şi pe cel mai destoinic cititor.
Admirând scrisul lui Haruki Murakami, revoltându-mă că, deşi a figurat, câţiva ani la rând, pe lista posibililor nominalizaţi, nu a primit trofeul Nobel, am citit şi ultima lui traducere în limba română, Uciderea Comandorului. Aceeaşi lume înţesată de mistere, aceleaşi ciudate personaje evoluând în tărâmuri unde totul e posibil, acelaşi miraculos incitant, o lume de basm vrăjind adulţii. Însă, în cele două volume, apreciabile ca număr de pagini, am remarcat reluări de prezentare a personajelor, a unor acţiuni anterioare, conflicte deja consumate. Un stil ajutător pentru un cititor indolent sau o prea rapidă recitire a textului de către autor, un remarcabil profesionist de altfel? Mi-au descreţit fruntea lacrimile drapate în hohote de râs ale lui Boris Vian şi Salman Rushdie.
La sfârşit de an, întrebarea dătătoare de stomac pumn strâns, "Ce se află dincolo de margini de universuri descoperite sau bănuite?" părea rezolvată: savanţii au descoperit / calculat existenţa unor posibile "găuri albe." Care, dacă am înţeles corect, absorb energia, materia celor negre înghiţitoare de energia, materia feluritelor universuri care dispar. Aşadar nu dispar, pentru că "nimic nu se pierde, totul se transformă", vă amintiţi de Lavoisier, desigur. Găuri albe, găuri negre, mici Big Bang-uri în miliarde şi miliarde de ani. dilema mea, şi nu numai a mea, se furişează când vrea ea printre gânduri. Tulburându-le iar şi iar.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)