23.01.2020
2019 s-a terminat la înălţime, asta pot să spun! Nici măcar nu e o metaforă. Literalmente la înălţime. 1.750 de m altitudine. La cabana Dochia, pe Ceahlău. Cu zăpadă şi privelişte minunată. Şi cu mult râs. Şi cu prieteni buni. Şi cu ger, da, cu ger, vânt, zăpadă în bocanci, glezne îngheţate, dar cu râs mult. Şi cu prieteni buni. Ah, am mai zis asta! Poate de la atâta râs în ger, am făcut pneumonie în a doua săptămână a lui 2020.

Am încercat să reciclez, dar am observat că eforturile mele erau aruncate în maşina de gunoi laolaltă cu gunoiul menajer. Continui s-o fac, în virtutea inerţiei, dar ştiu că e degeaba.

Mă apasă parcă din ce în ce mai tare viaţa în România. Simt din ce în ce mai acut nevoia de mai mult respect, bunăvoinţă, mai puţină ostilitate, vreau să văd mai puţini oameni săraci, needucaţi, inflexibili, agresivi, nervoşi, alcoolici, mai puţini bătrâni singuri şi neputincioşi, mai puţină nesimţire, nepăsare, "şmecherie", "las' că merge şi-aşa", mai multă grijă pentru bunăstarea cetăţeanului român, din partea statului. Uneori simt că mă sufoc în marea cenuşie de pe străzi.

Melodia pe care am ascultat-o obsesiv în 2019, este un cover al celor de la Smith and Burrows după Wonderful life a artistului britanic Black, o melodie pe care o ţin minte din copilărie:
Look at me standing
Here on my own again
Up straight in the sunshine
No need to run and hide
It's a wonderful, wonderful life
No need to laugh and cry
It's a wonderful, wonderful life


În ton cu paragraful anterior!

În 2019 am lucrat mult. Am lucrat la patru spectacole. Am început cu Alexandru Mâzgăreanu, cu un spectacol non-verbal după Steaua fără nume de Mihail Sebastian şi am încheiat cu Ada Milea, care m-a lăsat să fiu Alice. Da, Alice în ţara minunilor, Alice a lui Lewis Carroll. Şi cu Alexandru Mâzgăreanu şi cu Ada Milea m-am aflat la a treia întâlnire profesională şi sper să mai urmeze şi altele.

Am avut şi două întâlniri noi, mult-dorite şi aşteptate: Radu Afrim şi Gianina Cărbunariu. Cu Radu am făcut un spectacol despre solitudine, despre a sta singur cu tine însuţi, despre angoase şi curajul de a ţi le recunoaşte. Textul e scris de Radu, l-a scris pe măsură ce lucram, inspirat de fiecare dintre noi. Dar probabil că asta nu mai este o noutate, spectacolul a fost în FNT şi alte câteva festivaluri prin ţară. Vorbesc despre Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine.

M-a bucurat mult întâlnirea cu Radu. M-am bucurat pentru Corina de 19 ani care era anul I la teatru şi a văzut cred că pe puţin 15 reprezentaţii ale spectacolului De ce fierbe copilul în mămăligă şi căreia i se părea irealizabil visul de a lucra vreodată cu Radu Afrim (În aceeaşi măsură în care mi se părea ceva irealizabil să lucrez cu orice regizor mare, pentru că, deşi iubeam teatrul şi mă pregăteam pentru meseria asta, mi se părea că e un vis imposibil, să ajung eu vreodată pe o scenă de teatru, în faţa publicului. Nu ştiu să explic de ce, că nu era vorba de neîncredere. Cred că pusesem meseria asta pe un piedestal, îmi plăcea atât de mult, era un miraj, eram pur şi simplu fermecată de actori, încât nu vedeam cum aş putea parcurge eu drumul ăla care să mă ducă pe o scenă.).

Cu Gianina Cărbunariu am făcut spectacolul Frontal, un spectacol care a ieşit la sfârşitul lui septembrie 2019, aşa că nu am apucat să plecăm cu el prin festivaluri, dar sper din suflet să se plimbe mult şi să mergem şi cu el în FNT 2020. Este un spectacol despre asistaţii social, despre condiţiile de muncă din România, despre lene şi sărăcie, este un spectacol marca Gianina Cărbunariu, pe teme sociale şi politice, foarte pătrunzător şi inteligent, care naşte emoţii puternice în spectator şi care ne pune faţă în faţă cu propriile prejudecăţi.

S-a scris mult şi despre Frontal, aşa că nu o să fac o cronică a spectacolului. Parte din proces a fost să luăm câteva interviuri legate de acest subiect. Gianina ne-a rugat să stăm de vorbă şi cu o persoană cu care în mod normal nu am interacţiona, dacă nu ar fi acest proiect. Şi atunci am luat interviu unui om al străzii, unui "boschetar" cum singur s-a numit, de mai multe ori, pe parcursul interviului meu. Muncea toată ziua, fără acte, evident, pe bani puţini, nu avea ajutor social, era curat, îngrijit, avea doar două clase şi nicio soluţie pentru problema lui. Dormea sub un balcon. El face parte dintre cei invizibili. Mi-a rămas foarte puternic în minte întâlnirea cu omul acela. Aş fi vrut să-l ajut cumva şi după ce mi-am stors mintea o vreme mi-am dat seama că sunt neputincioasă, că nu am cum să-l ajut pe termen lung. Alţii sunt cei care trebuie să facă asta şi nu o fac. Pentru că nu-i interesează, nu pentru că sunt neputincioşi ca mine.

O actriţă. Sau două. Rodica Negrea, pentru că am văzut de multe ori filmul August: Osage County şi nu credeam că mă poate surprinde şi emoţiona cineva mai tare decât Meryl Streep. Nicoleta Lefter pentru toate căutările ei în teatru şi pentru curajul de a se exprima artistic, aşa cum simte.

Un spectacol. Performance multimedia de fapt. Birdie, al companiei Agrupación Señor Serrano din Barcelona, Spania.

Au început să-mi placa performance-urile. Mă tot uit după o scoală de vară pe undeva prin Europa, pe tema asta. Se cristalizează ideea asta în mintea mea. Încerc să nu grăbesc lucrurile. Toate la timpul lor.

Am găsit o pensiune agroturistică. Adevărată. Căutam de multă vreme, n-am găsit niciodată şi când n-am mai căutat, a apărut. Am vrut să merg 3 zile în Bucovina, să fie aproape de Piatra Neamţ şi să mă plimb cu Mocăniţa şi am găsit pensiunea asta. Primea tichete de vacanţă, cred că ăsta a fost singurul criteriu după care am ales-o. Până am ajuns acolo m-am temut că o să fie urât şi plictisitor. Dar a fost rai pentru mine. Gospodăria unor oameni, mamă şi fiu, extrem de harnici, toată mâncarea făcută de ei, de la unt, pâine, salam, până la vin de coacăze negre şi ceai de lămâiţă. Eu m-am bucurat tare, pentru că n-am avut bunici la ţară şi m-am simţit privată de experienţa asta, de mers vara la ţară la bunici. Cel mai mult mi-a plăcut să merg sus pe colină la 6 după-masă, să mulgem vaca. Mă simţeam ca Heidi, fetiţa munţilor.

Oare dacă e atât de natural să trăim în cuplu, de ce se scriu atât de multe cărţi despre cum să reuşeşti să trăieşti în cuplu, oare de ce există terapie de cuplu, oare de ce se vorbeşte atât de mult despre asta, oare de ce pare atât de greu, dacă se presupune a fi firesc? Asta e o problemă care mi-a dat târcoale în 2019. Am citit şi câteva cărţi legate de subiectul ăsta şi cel mai mult mi-a plăcut Dansul furiei de Harriet Lerner. E o carte despre relaţii. Orice fel de relaţii, nu doar cele romantice. O aveam de câţiva ani în bibliotecă, dar se pare că abia în 2019 i-a venit rândul. După ce am citit-o am vorbit mult despre ea, i-am lăsat-o şi mamei, am recomandat-o şi altora, cred că ar trebui citită "on a regular basis".

În 2019 m-am uitat la Friends! Iar! Şi iar! Şi la Seinfeld. Iar! Uneori mă întreb dacă nu cumva corectitudinea politică excesivă o să omoare umorul.

Fleabag. Serial. Despre o tânără furioasă şi dezorientată. Recomand. Toate drumurile duc la teatru. Mai întâi a fost un one woman show, scris (şi jucat) de Phoebe Waller-Bridge, cu care a participat la Edinburgh Festival Fringe şi cu care a şi câştigat Fringe First Award, pe care apoi l-a transformat într-un serial foarte bun şi de asemenea premiat.

A rămas cu mine asta: "Love is awful. It's awful. It's painful. It's frightening. It makes you doubt yourself, judge yourself, distance yourself from the other people in your life. It makes you selfish. It makes you creepy, makes you obsessed with your hair, makes you cruel, makes you say and do things you never thought you would do. It's all any of us want, and it's hell when we get there. So no wonder it's something we don't want to do on our own."

Un film? Poate nu doar unul. Neapărat The Two Popes, pentru candoare, pentru lecţia de prietenie, iubire şi iertare şi tot neapărat Once Upon a Time in ... Hollywood al lui Tarantino, pentru umorul lui Tarantino. Mulţi au zis că nu e film marca Tarantino, că e nereuşit. Total greşit din punctul meu de vedere. Eu am apreciat umorul ştrengăresc care l-a împins să amâne "secvenţa cu mult sânge", făcându-mă, în acelaşi timp, să cred că poate avea loc în orice secundă. Şi Joker, fără comentarii.

Oare sentimentul anului 2019 a fost cel de furie? O carte despre furie, un serial despre o fată furioasă, neputinţa care provoacă furie, un spectacol şi un film - Frontal şi Joker, atât de asemănătoare, cu Frontal-ul născut înainte să apară Joker-ul în cinematografe, e clar o temă care macină în perioada asta - care te înfurie! Poate că a fost şi despre furie, dar în aceeaşi măsură a fost despre prietenie, despre iertare şi ca întotdeauna despre iubire. Şi toate astea cu mult râs în hohote.

2020, ai început bine, dar te-ai împiedicat puţin, cu pneumonia asta!

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus